(IN MEMORIAM – 90 de ani de la naștere)

     
„Mărturisirea unei vieţi are pentru cel drept puterea unui lucru sfânt.”                             
HANS CHRISTIAN ANDERSEN

     “Nu prea mi-am făcut bilanțuri, să vă spun drept, dintr-un fel, să zic, de teamă, pentru că e foarte mult timp de când m-am născut, la 20 august 1920.”, îi mărturisea lui Grigore Ilisei la împlinirea a 80 de ani de viaţă trăită printre cărţi și printre oameni cea care a reprezentat  pentru mine personal, ca și pentru atâţia alţii, modelul uman demn de urmat în ăst periplu pământesc la care ne invită divinitatea - dna acad. prof. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, nu omul înger, nu omul sfânt, ci Omul Biserică cu chip de icoană și cu suflet de melos bizantin. Așa am perceput-o mereu pe această identitate complexă - descarcerată prin însăși interioritatea sa unică din vârtejul infernului totalitar -, întocmai ca pe o catedrală a spiritului omenesc la care Dumnezeu a lucrat molcom și pe îndelete, cu o pereche de schele bine înfipte în temelia puternică a Universului pentru ca truda Lui să rămână cuprinsă simbolic în declaraţia eternă de iubire către poetul romantic universal – EMINESCU, pe care Doamna Literelor și a Rugăciunii a rostit-o întreaga ei viaţă. De fapt, dacă am fi nevoiţi să o cuprindem pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga într-o scurtă definiţie completă a destinului său sinuos, atunci nu am putea spune decât două cuvinte emblematice, pe care nu avem cum să le despărţim niciodată în acest caz unic și de o estetică înaltă a trăirii personale: EMINESCU și DUMNEZEU. Nimic mai mult. Dar de ce numai atât, oare, ne putem întreba în mod atât de simplu și de firesc ?!... Pentru că în ele regăsim deopotrivă împăcate întru veșnicie Cuvântul și Rugăciunea, dar și traiectul teluric și cel universal totdeodată al omului și al literatului remarcabil Zoe Dumitrescu-Bușulenga - o unificare deplină a stării de fiinţă și a celei de nefiinţă la un loc într-o armonie a cugetului și a trăirii rar întâlnită la un anume intelectual de marcă, dar constant regăsibilă însă, cu precădere, în dimensiunea vastă a isihasmului ortodox de pretutindeni.
     
Despre Zoe Dumitrescu-Bușulenga se poate afirma fără tăgadă că a întruchipat printre mireni însuși Lăcașul lui Dumnezeu cu toate coordonatele sale aspaţiale și nontemporale prinse în felul său propriu de a fi și de a privi lumea ca un câmp vast de experienţe diverse, raţionale sau nu, dar și orizonturile ei specifice cu toată încărcătura lor de mister nedeslușibil decât cu voia lui Dumnezeu Tatăl. Această religiozitate aparte a spiritului Zoei Dumitrescu-Bușulenga a reprezentat o condiţie sine qua non a existenţei sale, chiar dacă au fost și minţi care nu au înţeles-o, așa cum merita, aruncând peste sufletul ei fără pată noroiul dezgustător al judecăţii lor individuale viciate de minciună, dar și de ipocrizia continuă a trării lor personale. Bineînţeles că și acad. prof. Zoe Dumitrescu-Bușulenga coborâse, la fel ca întregul popor român din care făcea parte, exact din mrejele fierbinţi ale „cazanului cu aburi” al epocii totalitare, unde a avut un cuvânt important de spus în critica literară românească, semnând, de altfel, o pagină remarcabilă pentru istoria acestui segment important al literaturii naţionale, fapt care i-a adus însă în mod injust o serie de acuze nefondate din partea multor culturnici postrevoluţionari, care plesneau continuu de aere de originalitate mai mult sau mai puţin dovedită în timp, unii dintre ei condamnând cu puterea unei minţi extrem de compresibile la presiuni exterioare considerabile ceea ce nu era de judecat în mod răuvoitor, superficial și ilogic, tocmai pentru că fiecare dintre acești pseudoeretocriţi ai momentului, la rândul său, „a contribuit la fabricarea aburilor dinlăuntrul cazanului” societăţii istorice anterioare. A acuza o personalitate uriașă precum cea a Zoei Dumitrescu-Bușulenga, care a promovat valorile autentice naţionale cu toata fiinţa sa, integrându-le, așa cum, de altfel, era și firesc, în Pantheon-ul vast și prodigios al culturii universale, ca fiind iniţiator al ideologiei proletcultiste, mi se pare un fapt asemănător cu un ţipăt tăios de pustielnică cenușie cu ochii galbeni, ce crede, în neînţelepciunea minţii sale puţine, că poate acoperi cu întuneric Lumina și cu neadevăr Adevărul. În ziua de azi, când unii oameni de cultură spun că limba română “este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau trebuie să o folosim numai pentru înjurături", marea Doamnă a Literelor și a Rugăciunii Zoe Dumitrescu-Bușulenga ne glăsuiește prin următoarele rânduri emblematice, cu referire expresă la creaţia eminesciană, definiţia sa personală în ceea ce privește bunul naţional-universal al culturii române, EMINESCU, parte integrantă și definitorie a marelui patrimoniu cultural al istoriei lumii: „Ca o stea fixă, opera luminează acum întregul cer al naţiei, dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale. Investigată la toate nivelurile, cu mijloacele cele mai noi ale criticii moderne, arătând uimirii noastre un uriaș sistem de conotaţii care îmbrăţișează viaţa omului și a cosmosului în imagini arhetipale, de valoare universală și în sonuri care dau limbii române vocaţia expresivă a limbilor sacre, opera eminesciană devine obiect de sinteze care o prind ca pe o verigă în marele lanţ neîntrerupt al istoriei culturii naţionale.”
 
   Omul și Profesorul Zoe Dumitrescu-Bușulenga și-a dus însă până la capătul vieţii sale pământești cu o demnitate, ce a depășit obișnuitul, Crucea. O Cruce a unui monah fără timp teluric, dar atins pentru totdeauna de aripa proniei cerești. Iată spovedania sa pentru eternitate: “…fără îndoială, am încercat ca să-mi fac datoria acolo unde m-am dus, unde m-a dus Dumnezeu, fiindcă am spus odată că am simtit în toate un deget de sus, care m-a mînat. Eu nu i-am spus destin, i-am zis Dumnezeu…” Ei bine, acest Dumnezeu a toate și al tuturora a conturat, iată, după cum se poate vedea, o tușă puternică și plină de Lumina Sa nestricată de-a lungul și de-a latul vastului imperiu al Literelor românești și universale deopotrivă.
   
  Critic și comparatist de elită, iar în ultimii ani de viaţă slujitor al Bisericii Ortodoxe Române sub numele de Maica Benedicta, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Bușulenga a fost un om cu adevărat iubit de „copiii” săi, așa cum își botezase ea foștii studenţi. După 40 de ani de profesorat, spovedania sa inconfundabilă reprezintă mai mult decât un simplu proces individual de smerire interioară în faţa semenilor și în faţa lui Dumnezeu: “Aș fi vrut poate să spun mai mult, aș fi vrut să scriu mai mult, aș fi vrut să pot fi de folos mai mult și în special tinerilor. Ei, nu știu în ce măsură am făcut-o. ... În 40 de ani ce promoții am avut, vă închipuiți, câți studenți au trecut prin mîinile mele, câte mii de profesori, și astăzi ne întîlnim, vin cu dragoste la mine, chiar acum când stau la Văratec, vin la mine de la Iași, de la Suceava, de la Piatra Neamt, de pretutindeni în tară și au aceeasi bucurie a comunicării de cultură cu mine, pe care o aveau în anii studenției lor. Și asta, vă spun drept, e satisfacția mea cea mai mare. Mai mare poate decât aceea pe care mi-o produce scrisul meu, sau tot ceea ce am făcut în afara școlii.”  Detractorii săi, câţi vor fi fost ei la număr, își vor fi topit sigur, prin Voia lui Dumnezeu, zgura trecerii lor inestetice prin lume tocmai în acest ocean de dragoste imensă cu care a înconjurat-o Cerul întreaga ei viaţa pe titanica și incomparabila personalitate plurivalentă a culturii române și, implicit, desigur, a celei universale, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Bușulenga.
   
  “Nu prea mi-am făcut bilanțuri…”, afirma exact cu zece ani în urmă Doamna Literelor românești și a Rugăciunii. Nici nu era nevoie, spunem noi, de așa ceva în cazul său, fiindcă bilanţurile nu înseamnă alt lucru decât un simplu ornament birocratic în plus așezat pe traiectoria unui destin omenesc oarecare. Nimic mai mult. Iar Zoe Dumitrescu-Bușulenga nu a fost un index obișnuit în praful orbitor al lumii efemere, ci, dimpotrivă, ea a întruchipat acea torţă plină de Lumină a spaţiului celest dezmărginit, care a ars toată viaţa pentru un crez uman nobil și înfățișat într-o singularitate de excepţie: slujirea culturii naţionale prin integrarea acesteia în perimetrul complex al valorilor lumii în plină dictatură comunistă, dar și închinarea sa către Dumnezeu.
      Exemplul uman, care va fi să fie pentru totdeauna, acad.prof. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, reprezintă un veritabil antimodel însă pentru un prezent întemniţat azi în vulgaritate și ură. „...avînd o pietate enormă față de cei care mi-au fost modele, mă uit cu tristețe la tineretul contemporan, care nu mai știe ce înseamnă modelul. Atunci cu atât mai mare îmi este venerația față de cei pe care i-am avut mentori și cu atâît mai des mă poartă memoria către ei.”, îi mărturisea aceasta cu tristeţe, la un moment dat, într-un interviu lui Grigore Ilisei. „...în liceu se deschide orizontul real al tînărului. Ce urmează în Universitate se poate învăta, să zic asa, în biblioteci, dar în liceu se modelează personalitatea propriu-zisă. Acolo se învață și limba ta în profunzime fiindcă nu tot românul știe românește, să-mi fie cu iertare, dar cînd auzi vorbindu-se cîteodată la radio sau la televiziune ți se face părul măciucă, și limbile străine. Era acest răstimp, cât noi făceam opt clase de liceu, unul de rotunjire, de cizelare și a facultătilor mentale, dar în special al însușirilor morale și spirituale și, lucru care se vede astăzi, civice.” Câţi dintre profesori mai propovăduiesc acum discipolilor lor asemenea învăţături sănătoase și pline de înţelepciune adâncă, mă întreb cu amărăciune, dar și cu nedumerire ?!... Dar și câţi ucenici mai caută cu freamăt interior aparte modelul unic a cărui flacără curată să o aprindă, la rându-le, pe parcursul întregii lor vieţi în întinderea nemărginită inundată de pornografie și de ateism mai mult decât evidente azi ?!... Mărturisesc faptul că nu știu să dau un răspuns precis la asemenea interogaţii care, după mine, în mod firesc, dacă privim pe scara evoluţiei umane, nu ar fi trebuit să existe nicicând. Pentru că educaţia și cultura se află astăzi, prin voia guvernanţilor lumii, în pericolul disoluţiei totale de sine, confruntându-se, iată, cu probleme, pe care nici comunismul atât de hulit în acest moment nu a avut de gând să le nască în mod real vreodată. Dovada o reprezintă creaţiile literare de marcă născute atunci, în vreme ce acum am ajuns a parcurge, într-adevăr, un timp diferit, dominat de judecăţi de valoare eronate, care exclud însă în mod evident cu toată fiinţa lor putredă VALOAREA REALĂ ce compune structural noosfera de spirit a omenirii. De fapt, avem de-a face azi cu nimic altceva decât cu un spectacol de circ plin de zgomot, patologic și disproporţionat - un ireal spectacol al răului -, unde noncapacităţile zilei sulemenite multicolor și intens la chip joacă din ce în ce mai îndrăcit și mai inconștient dansul macabru al inculturii individuale pe sârma fragilă a secundei efemere a timpului lor interior, alterând la comenzi bine trasate din exterior caracteristica fundamentală a altei componente ontice fundamentale – timpul greu de sensuri mistificate al istoriei noastre prezente.
„Biserica nu poate fi în niciun fel clătinată, pntru că aparţine lui Hristos.”, credea cu tărie acad. prof. Zoe Dumitrescu-Bușulenga. și tot ea afirma: „Neamul românesc are – nu mă îndoiesc de adevărul acesta ! – o  misiune. Răspunderea noastră spirituală e dintre cele mai importantă. Așa se explică, poate, suferinţele pe care a trebuit și trebuie să le îndurăm. Explozia aceasta de ură, de intoleranţă, de discordie nu are nimic de-a face cu spiritul nostru.” Iată icoana identitară de gândire a Maicii Benedicta (Zoe Dumitrescu-Bușulenga), filozofia personală care i-a marcat cu putere traseul teluric predestinat de divinitate, un traseu remarcabil și onest, unde s-au succedat una după alta și dezamăgirile și împlinirea, rămânând însă a sălășlui pentru totdeauna acele constante definitorii ale spiritului său vădit nelumesc - EMINESCU și DUMNEZEU... Pentru că această fiinţă unică în felul său de a fi și de a gândi, comparabilă, poate, numai cu un călugăr al deșertului și al rugăciunii inimii, cu un adevărat eremit al vremilor străvechi, și-a raportat în permanenţă întreg rostul său de a fi și de a valoriza preceptele lumești date la sfera cu două grade de libertate cardinale, unul întrupat de Poetul unic al sufletului său - EMINESCU, iar celălalt de însuși marele Creator al Universului - DUMNEZEU. De aceea, putem lansa fără să greșim afirmaţia cum că Omul Zoe Dumitrescu-Bușulenga reprezintă indubitabil o veritabilă ecuaţie existenţială cu un capăt prins de tărâmul cuvintelor limbii sale strămoșești și cu cel de-al doilea înveșnicit în pleroma iubirii de Hristos.
   
    Nu am a cuvânta mai multe despre un asemenea vulcan de iubire creștină și de credinţă profundă, faţă de care unii s-au purtat cu ceva timp în urmă atât de inestetic din punct de vedere moral, dar pe care Maica Benedicta i-a iertat totalmente încă dintru început. Fiindcă, atunci când intri într-o biserică, nu pătrunzi acolo decât pentru a-l determina pe Dumnezeu să-ţi asculte mai bine inima și spre a te desăvârși pe tine însuţi sau pe tine însăţi în faţa propriului tău ipostas sufletesc. Iar Zoe Dumitrescu-Bușulenga va rămâne în aura veșniciei sale celeste, pentru noi toţi, deopotrivă, “microbasileia” aceea sfântă și unică, unde pășești timid și cu grijă, ca să nu sperii cumva îngerii etern rugători ai Luminii și pentru a nu-ţi alunga din sâmburele viu al propriei tale interiorităţi încă vii dâra neprihănită a Duhului Sfintei Treimi.
   
     Așa precum Rosa del Conte a căutat cândva și a găsit absolutul în semantica amplă a versului eminescian, tot așa magnificul OM, care a fost și va rămâne în memoria noastră, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a deslușit cu răbdare și cu nobleţe desăvărșite multe dintre sensurile spaţiului de cultură românesc în vremuri când acesta se zbătea, ca și acum, de altfel, în întuneric și în nerecunoașterea adevăratelor sale coordonate. De aceea, opera critică și moral-spirituală lăsată moștenire de către acad. prof. Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Maica Benedicta) are o notorietate aparte. Acceptarea acestei creaţii originale ca o radiografie remarcabilă a valorilor trecutului realizată pentru zorii viitorului imediat, acela care va fi el la un anume moment dat, reprezintă o parte din procesul de recunoaștere a propriei noastre identităţi intelectuale în cuprinsul de mari proporţii al devenirii istorice a umanităţii în genere. Am să închei cu o mărturisire, pe care ilustrul critic și comparatist român a făcut-o cu ani în urmă aceluiași Grigore Ilisei: „...eu nu cred că mi s-a închis un drum și s-au deschis altele. Erau, de fapt, ramificaţii ale aceluiași drum al minţii și al sufletului.” Dar un drum, adăugăm noi, pe care Dumnezeu a marcat cu generozitate acel iz arhetipal după care ar trebui să se călăuzească generaţii și generaţii de tineri intelectuali și de acum înainte, cu toate ispitele dezumanizante ale răului aruncate cu tiranie în faţă de toate cohortele culturnicilor de serviciu ai noii ordini mondiale completamente nefirești de azi, un drum providenţial pe care va sta inscripţionat pentru veșnicie un singur nume propriu cu conotaţii ample orânduite din înalturi - Zoe Dumitrescu-Bușulenga.