Mult am vorbit cu anumiți colaboratori ai Patriarhului. Am observat că ei nu înțeleg corect „contactul” cu creștinii din Apus. Ei cred că însuși contactul, însăși „întâlnirea” cu ei îi va duce la compromisuri, la pierderea „plinătății” Orthodoxiei. Și le spuneam că cel care știe în ce crede, care el însuși trăiește cu adevărat „plinătatea” Orthodoxiei, aceluia nici nu-i poate veni gândul despre pierderea plinătății. Oricum, problema nu se pune astfel încât unirea cu apusenii să fie dobândită pe calea „compromisurilor” în însăși credința noastră; însă unirea, sau fie și apropierea, nu este cu putință altfel decât printr-un contact fără frică în însăși viața noastră duhovnicească, împreună-viețuirea. Nu este cu putință a aștepta de la apuseni ca ei să „trăiască” plinătatea dogmelor Orthodoxiei fără să aibă părtășie cu noi. După aceea, când va deveni limpede, din experiența multor ani, că apusenii creștini nicicum nu voiesc să primească „plinătatea” Orthodoxiei, se va putea din nou ridica problema nereușitei experienței părtășiei. Dar pentru aceasta neapărat trebuie să facem pasul către părtășia în rugăciune cu ei… Astfel de gânduri înfricoșau pe cei cu care discutam. Care dintre noi are dreptate, fie ca Domnul să judece. Eu mă întemeiam pe pilda patriarhului Serghie, care nu se „temea”, pentru că el însuși era tare în credința sa și primea în Biserică grupul creștinilor apuseni, păstrându-și rânduielile și tipicul. Dar nici pilda patriarhului Serghie nu era pentru ei convingătoare. Astfel, impresia mea este că neapărat trebuie să mai treacă un oarecare răstimp pentru ca rușii să se simtă mai siguri de propria lor credință, și după aceea să intre, de acum fără frică, în contact cu Apusul.

(Arhimandritul Sofronie, Corespondență cu Protoiereul Gheorghe Florovski, pp. 78-79)