Scrisoare către mine însămi

Versiune tiparTrimite unui prieten

Scrisoare către mine însămi

Mult Milostive Doamne, ajuta-mă să cobor adânc in mine, în adâncul clipelor trecute, pentru a vorbi celei care am fost. Doamne, fără Tine nu pot face asta. O groază de nedescris mă cuprinde, și o conştiinţă a lucrurilor ireversibile mă paralizează. Ce aș putea spune acelei fiinţe, acelui copil care nici el nu există în mare măsură? Primul impuls ar fi să o judec, să o cert… de ce a lăsat ca astfel de lucruri să se întâmple cu ea? Sunt supărată pe ea, pe lipsa ei de respect față de sine, dar și pe toţi factorii care au făcut ca ea să ajungă în acea situaţie. Omul care sunt acum ar vrea ca acel om din trecut să nu fi existat… să nu-l fi cunoscut, să nu fi făcut parte din mine. Ştiu însă că acest lucru nu se poate; trăiesc cu acel om mort în mine, nu ştiu ce să-i spun, nu ştiu cum să îl ajut. Doamne, ajută-l Tu, dăruieşte-i viață. Nu vorbesc prea mult cu acea persoană care a ucis, însă când mă gândesc la ea, inima mea simte când furie, când milă. Mai întâi furie când mă gândesc la cât de mare este acest păcat strigător la cer, și care, prin forma lui este de nerepărat, dar și o furie venită poate și dintr-un orgoliu rănit, care afectează imaginea de sine bună pe care altfel poate mi-aș fi făcut-o despre mine. Dacă mă gândesc însă mai bine, cunoscându-i circumstanţele, îmi este o nesfârşită milă, mai ales când ştiu că un întreg univers văzut și nevăzut o judecă după dreptate pentru aceste fapte. Mila mea însă nu o poate ajuta prea mult și ea nu predomină în raport cu judecata mea. Mai mult, o acuz și mi se pare foarte vinovată și ca fiind într-o situaţie fără ieşire. Simt că orice aș face, aș greşi față de ea, fie printr-o judecată prea aspră, fie printr-o milă nepotrivită. De aceea, fără ajutorul Domnului nu pot să mă adresez ei. Eu i-aș face mai mult rău, dar poate că Bunul Dumnezeu va fi mai milostiv cu ea, decât pot fi eu.

Îmi dau seama că deşi este o scrisoare către mine însămi, am vorbit mereu la persoana a treia. Îmi vin în minte două situaţii prin care am trecut. Una este legată de un vis pe care l-am avut, mulți ani în urmă, și care viza locul în care voi ajunge după moarte. De acest lucru nu mi-am dat seama la momentul visului, ci doar mai târziu, când întâmplător am găsit o întâmplare în una din cărţile părintelui Cleopa, în care el povestea visul pe care l-a avut o femeie, care era forţată de soţul ei să facă avort, dar care se lupta cu aceasta situaţie. Visul descria locul unde ea ar fi ajuns dacă ar fi făcut avort, și era identic cu visul avut de mine. Deci asupra locului unde se ajunge pentru astfel de păcate, pentru mine nu există nicio îndoială. Diferenţa dintre mine și acea femeie este însă foarte mare. Ea nu a făcut acest păcat, pe când eu da.

O a doua situaţie este legată de o altă întâmplare în care am cunoscut o femeie ce făcuse avort și care în urma spovedaniei și a pocăinţei făcute primise iertarea, putând acum să vorbească deschis despre această experienţă. Ea îşi împărtăşea experienţa punând accentul pe păcătoşenia ei și în acelaşi timp pe milostivirea Mântuitorului Hristos, Care a iertat-o arătându-i-Se și liniştind-o personal. Sigur că de obicei, la astfel de experienţe trebuie să fii foarte atent, ele putând fi și un semn de înşelare. Însă chiar și aşa, cu toată atenţia, inima îmi spune că această experienţă era într-adevăr un semn văzut al milei Mântuitorului Hristos.

Inima mea se află între aceste două experienţe: nădăjduiesc că Domnul nu mă va da morţii și chinului, precum în visul avut, dar sufletul meu încă nu simte că a primit iertarea păcatelor.