Sfantul Dionisie Areopagitul, teologul erosului divin

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sfântul Dionisie Areopagitul, teologul erosului divin

Personalitatea Sfântului Dionisie Areopagitul este înconjurată de o taină ce oglindește întreaga sa operă. A scrie despre un sfânt precum Dionisie este o provocare de a ieși din tine însuți şi a te pătrunde de lumina tainică a cunoştinţei de Dumnezeu iubitoare. Cele nouă coruri angelice pe care el le-a ierahizat cel dintâi între scriitorii patristici, distincția între ființa lui Dumnezeu și energiile sale necreate, cunoașterea catafatică (afirmativă) și apofatică (negativă), sunt iluminări ale unei teologii unice a diafanului, de care ne împărtășim astăzi și noi, pe cât ne este cu putință.

Viața Sfântului Dionisie și Corpus-ul Areopagitic

Sunt multe controverse legate de viața Sfântul Dionisie Areopagitul. Tradiția ne spune că s-a născut în Atena, din părinți păgâni. Ulterior, s-a inițiat în arta filosofiei și ar fi întreprins chiar o călătorie în Egipt, unde a purtat discuții formatoare cu înțelepții vremii. De asemenea, s-a întâlnit cu Apostolul Pavel, fiind de față la intrarea acestuia în Areopag, unde Apostolul l-a propovăduit pe Iisus Hristos Răstignit și Înviat. La întrebarea lui Pavel: „Pe care Dumnezeu cinstiţi voi?“, Dionisie ar fi enumerat numele unor zeități grecești: Cronos, Afrodita, Zeus, Hefaistos, Hermes, Dionisos, Artemis ș.a.m.d., dar și pe cel al „Necunoscutului Dumnezeu“, căruia îi era închinat un altar. Întrebat de Pavel cine este acest Dumnezeu necunoscut, Dionisie a răspuns: „Acela între dumnezei încă nu S-a arătat, însă la vreme va veni, pentru că El este Dumnezeul Care va împărăţi cerul şi pământul şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit“. Convertindu-se la creștinism, Dionisie are experiența întâlnirii mistice cu Dumnezeu, care, împreună cu revelația din Sfintele Scripturi și Tradiție, constituie fundamentele teologiei sale. La sfârșitul primul secol creștin, Dionsie se mută la Domnul, primind sfârșit mucenicesc (Viețile Sfinților, 3 octombrie).
Alți autori, începând cu renascentistul Lorenzo Valla (1405-1457), și până în zilele noastre, au contestat faptul că Dionisie ar fi autorul Corpus-ului Areopagitic, afirmând că acesta datează din secolele al V-lea sau al VI-lea. De asemenea, opera sa ar suferi o influență puternică neoplatoniciană, provenind de la Plotin (205-270) și Proclos (412-485), întrucât limbajul folosit abundă în noțiuni și termeni specifici filosofiei și misticii neoplatonice. Dionisie resemnifică însă vocabularul și conceptele preluate, pentru a exprima realitatea experienței creștine.
Mai nou, Pr. Gheorghe Drăgulin a lansat teza că autorul Corpus-ului Areopagitic este monahul scit (daco-roman din Dobrogea), Dionisie Exiguul, însă discuția rămâne deschisă. Din opera lui Dionisie s-au păstrat patru lucrări (Despre ierarhia cerească, Despre ierarhia bisericească, Despre numirile dumnezeiești, Teologia mistică) și zece epistole.

Cele nouă coruri angelice

Dionisie este cunoscut mai ales ca fiind primul scriitor patristic ce a ierarhizat îngerii în nouă coruri sau cete. Prima treaptă, cea mai apropiată de Sfânta Treime, este alcătuită din „Tronuri”, „Heruvimi” și „Serafimi”. „Stăpâniile”, „Domniile” și „Puterile” fac parte din ceata a doua. Iar „Îngerii”, „Arhanghelii” și „Începătoriile” reprezintă cel de-al treilea ordin angelic (Despre ierarhia cerească, VI, §2). Numele evreiesc de „Serafim” se referă la „cei ce ard” sau „încălzesc”, „Heruvimii cu ochi mulți” simbolizează bogăția cunoașterii. „Tronurile” împărtășesc deopotrivă calitatea de a încălzi și preaplinul înțelepciunii. Această primă treaptă de ființe celeste se bucură de o cunoaștere a lui Dumnezeu neintermediată de nimic (Despre ierarhia cerească, VII, §4).
„Domniile” arată caracterul liber de orice supunere sau „înălțimea nerobită și liberă de toată dorința după cele de jos” (Ibidem, VIII, §1). De asemenea, „Puterile” sfinte comunică energie și „exprimă o bărbăție puternică și neclătinată în toate lucrările lor de asemănare dumnezeiască, o bărbăție ce nu slăbește deloc în primirea luminărilor dumnezeiești ce li se împărtășesc”. „Stăpâniile” întruchipează calitatea de generozitate a ființelor angelice situate pe această treaptă, care nu abuzează de autoritatea de stăpân pe care au primit-o, ci „le înaltă și pe cele de sub ele cu bunăvoință”.
„Începătoriile” exprimă trăsătura acestora de a fi începătoare și conducătoare spre cele dumnezeiești, în cadrul celui de-al treilea ordin angelic. „Arhanghelii” fac legătura între „Începătorii” și „Îngeri”, de la care primim și noi iluminările dumnezeiești, pe care le captează mințile îngerești începând de la prima ceată (Despre ierarhia cerească, IX, §2). Ordinul din urmă deține și rolul de a conduce ierarhiile bisericești (episcop, preot, diacon), în efortul tuturor de asemănare cu Dumnezeu. Curăția, luminarea și deșăvârșirea sunt pașii ce se cuvin urmați pe parcursul duhovnicesc al asemănării cu Dumnezeu. Astfel, „cei ce se curățesc, trebuie să transmită altora, prin abundența curăției lor, din neîntinarea proprie. Iar cei ce se luminează (...) trebuie să reverse spre alții lumina lor (...) În sfârșit, cei ce se desăvârșesc, ca cei ce cunosc comunicarea desăvârșitoare, trebuie să desăvârșească pe cei ce se împărtășesc de inițierea atotsfântă în știința celor sfinte văzute” (Despre ierarhia cerească, III, §3).

Ce învățăm de la îngeri?

Din prezentarea pe care Sfântul Dionisie a făcut-o ordinelor angelice, înțelegem că este de datoria noastră să trăim în armonie cu cei care, se întâmplă, în viața aceasta, să ne fie superiori sau subalterni. În calitatea de șefi, nu trebuie să ne comportăm despotic, să fim neîndurători cu greșelile angajaților, ci să le dăruim din prisosul științei noastre, să îi luminăm în tainele meseriei, nu să păstrăm doar pentru noi secretele ei, dominați de egoism. Totodată, ca subalterni, avem de evitat invidia și tulburarea că, poate șefii sunt mai puțin pregătiți și competenți decât noi, și să trăim în pace și cu aceștia, comunicând curăția inimii noastre celor din jur. Pe de altă parte, ni se cere persistență în tot ceea ce facem, lucrând ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni. La fel, îngerii sunt numiți și „roți înaripate” pentru că „se învârtesc fără întoarcere și neclintit spre cele dinainte, mișcând puterea lor de mișcare pe drumul drept și neabătut, spre ținta întregii lor învârtiri spirituale, aflată mai presus de lume” (Despre ierarhia cerească, XV, §9).
Ca și heruvimii, vom descoperi că acolo unde este conștiință multă, este și o suferință mai mare. Căci, cu cât iubești mai mult, cu atât suferi mai tare. Odată cu serafimii „cei cu multe aripi”, ni se descoperă iubirea în tăria ardorii sale, și în vulnerabilitatea pe care o plasticizează multele perechi de aripi ce filtrează intensitatea luminii dumnezeiești. „Tronurile” ne vorbesc și ele despre iubirea ce încălzește și mângâie, mânată de compasiune și înțelegere față de cei mușcați de suferințe. „Domniile” sunt în inima noastră imboldul de a nu ne lăsa cuceriți de nimic din această lume, emaniciparea față de condiționări, dependențe și adicții; grija de a ne păstra demnitatea de ființe spirituale libere, al căror destin nu se reduce la satisfacerea nevoilor materiale specifice orizontului istoric mărginit. Iar asemenea „Puterilor”, avem și noi datoria de a fi „bărbați”, în ordinea duhovnicească a lucrurilor, indiferent de genul nostru, masculin sau feminin. În sensul acesta interpretează și Sfântul Vasile cel Mare substantivul „bărbat” din „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor” (Ps. 1,1), ca referindu-se nu doar la cel care este bărbat prin gen, ci la cel care își însușește bărbăția ca virtute.
Așadar, reținem ideea că ființele comunică între ele ceea ce au primit de la treptele spirituale superioare, energia curățitoare, luminătoare și desăvârșitoare. Îngerii înșiși ne descoperă și nouă voia lui Dumnezeu și, de altfel, „Scriptura ne-a învățat clar că ea a venit la noi prin îngeri” (Despre ierahia cerească, IV, §3). Pe de altă parte, este evident că toate ființele comunică celorlalte ceea ce poartă întru sine. În consecință, și demonii și ființele înrăite transmit altora negativitatea proprie, de unde și lupta duhovnicească la care suntem chemați, dar și responsabilitatea imensă pentru răul sau binele care îl putem face semenilor noștri. Rezultă că putem face bine celorlalți prin simplul fapt de a gândi cu bunătate despre ei, în rugăciune, căci le comunicăm starea noastră de curăție, pe care aceștia o pot respinge, dar o pot și primi. La fel, nervozitatea și ura sau osândirea în ascuns a semenilor noștri, le transmit acestora negativitatea noastră, creându-le dificultăți și piedici în viață, de care și noi va trebui să răspundem.

Cunoașterea catafatică (afirmativă) și cunoașterea apofatică (negativă)

Revenind la cunoașterea lui Dumnezeu, putem numi ceea ce El este mai bun în lume, dar la superlativ. Aceasta este cunoașterea catafatică sau prin afirmații. El este viața, binele, existența, frumusețea, înțelepciunea, dar și mai mult decât acestea, este supraființa, suprabunătatea, supradumnezeirea ș.a.m.d. (Despre numirile dumnezeiești, II, §3). Sfântul Dionisie realizează o bogată enumerare a supranumelor pe care le primește Dumnezeu în Sfintele Scripturi. El este „Viața”, „Lumina”, „Dumnezeu”, „Adevărul” (cf. Fac.28,13; Ioan 8,12; 14,6 etc.), „cauzatorul tuturor”, „bun”, „înțelept”, „frumos”, „iubit”, „Dumnezeul dumnezeilor”, „Sfântul sfinților”, „Cel veșnic”, „Cel ce este”, „cauzatorul veacurilor”, „dăruitorul vieții”, „Mintea”, „Cuvântul”, „Împăratul împăraților”, „Stăpânitorul”, „Cel vechi de zile”, „Cel neîmbătrânitor”, „neschimbabil”, „mântuire”, „dreptate”, „sfințenie”, „răscumpărare”, „adiere subțire” (Despre numirile dumnezeiești, I, §6). Mai mult, în calitatea de cauză a tuturor existențelor și mai presus de toate, lui Dumnezeu „i se potrivește și lipsa numelor și toate numele celor ce sunt” (Ibidem, I, §7). Putând fi numit cu însușirile cele mai bune din această lume, la superlativ, nu putem avea pretenția că am epuizat cumva misterul divin. Și astfel, suișul nostru duhovnicesc va trebui să continue de la afirmații la negații sau pe drumul căii apofatice (Teologia mistică, II, §1). El este nu numai „supraplin de înțelepciune și înțelegerea lui nu are hotar (Ps. 146, 5), ci e așezat mai presus și de toată rațiunea și mintea și înțelepciunea” (Despre numirile dumnezeiești, VII, §1). Prezența lui copleșitoare se ascunde „prin sfintele perdele ale iubirii de oameni” (...), „care acoperă cele spirituale în cele sensibile și pe cel mai presus de ființă în cele ce sunt” (Despre numirile dumnezeiești, I, §4). „Sfintele perdele” sunt Scripturile, Sfânta Tradiție și înomenirea Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea totală a naturii umane.

Unirea mistică a sufletului cu Dumnezeu

Mai presus de calea catafatică și de cea apofatică este unirea mistică, tainică a sufletului cu Dumnezeu. Căci, negațiile despre Dumnezeu nu sunt opuse afirmațiilor, ci El este mai presus de toată negația și afirmația (Teologia mistică, I, §1 și §2). Drumul până la unirea cu Dumnezeu urmează pașii întreiți ai curățirii, luminării și desăvârșirii, momente care se presupun permanent unul pe celălalt. Astfel, cel ce se curățește, pe măsura neprihănirii sale, receptează și razele iluminării dumnezeiești și dobândește un grăunte de nepătimire. În al doilea rând, cel aflat pe treapta iluminăriii, nu poate înceta să se curățească și să stăruiască în neprihănire, altfel va dărâma întotdeauna cu o mână ceea ce va zidi cu cealaltă. Iar cel desăvârșit nu va putea renunța nici el la lucrarea duhovnicească a curățirii, fără de care nu va primi nici tainicele atingeri ale razelor dumnezeiești, și nici să înainteze în desăvârșire, care este un proces infinit.
Important de subliniat este că drumul spre Dumnezeu sau spre Iubirea însăși este blocat de o faună de patimi care trebuie eliminate. Și nu luptând direct împotriva lor, ci concentrându-ne pe bine și frumos, păstrând în inimă, prin rugăciune, amintirea neîncetată a prezenței lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a cunoscut, se pare, bine opera lui Dionisie, sublinia și el că nu putem ajunge să iubim (autentic) până nu depășim patimile: „Dragostea este născută de nepătimire” (Capete despre dragoste, I, 1).

Erosul dumnezeiesc unitar

Sfântul Dionisie îl numea pe Dumnzeu „eros”, fără a considera că termenul „eros” are sensul unic al unei pasiuni iraționale, trupești. Dimpotrivă, „Scripturile văd un înțeles comun în numele de iubire (agape, n.n.) și eros” (Despre numirile dumnezeiești, III, §12). Dionisie distinge între erosul adevărat dumnezeiesc și erosul trupesc, ce este un „idol” (Ibidem). În esența sa erosul este extatic, adică nu îi lasă pe îndrăgostiți să rămână ai lor, închiși în egoismul propriu, ci îi îmbie să se dăruiască total celor de care sunt îndrăgostiți. Astfel, Apostolul Pavel, „rănit” de erosul dumnezeiesc extatic, va zice: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal., 2, 20). Pe de o parte, împins de bunătatea, de iubirea și erosul său, Dumnezeu iese din sine „prin purtările de grijă spre toate cele ce sunt”. Pe de altă parte, El stimulează râvna dorinței de dragoste în toate cele pe care le are în grijă (Despre numirile dumnezeiești, III, §13). În același Duh, Sfântul Maxim Mărturisitorul scria: „Ca amor și iubire (eros kai agape), Divinul se mișcă, iar ca îndrăgit și iubit (eraston kai agapeton) mișcă spre sine pe toate cele capabile de amor și iubire” (Ambigua 23, PG 91, 1260C).
Tema acestei iubiri unice, nescindate în dragostea pasiune (eros) și iubirea spirituală (agape), continuă să fie actuală și astăzi, când un filosof francez de tradiție catolică, Jean-Luc Marion, consacră iubirii șase meditații, sub numele Fenomenul erosului (2003).
Dincolo de afirmații și negațiile care le depășesc, Dionisie accentuează necesitatea „experierii” lui Dumnezeu, sau a „pătimirii” dumnezeiești, pentru cunoașterea tainelor zugrăvite, în cadrul unor comentarii unice, care ilustrează ceea ce putem numi o teologie a diafanului. Fără o minimă experiență a păcii lui Hristos, care ne „învață să nu mai luptăm nici cu noi, nici între noi, nici cu îngerii”, nu vom cunoaște pe Dumnezeu, ci numai „idolii întunecați ai dorinței de pace”. Se închină acestor idoli toți cei care cred că numai prin împlinirea voii proprii vor afla pacea, iar dacă intervin obstacole care îi împiedică să se bucure de plăcerile de care sunt robiți, se cufundă în tulburare (Despre numirile dumnezeiești, XI, §5). Angajarea într-o viaţă responsabilă de fiinţe liturgice, care se curăţesc, luminează şi desăvârşesc, întrecându-se cu îngerii în ascultare şi avânt iubitor spre Dumnezeu, ne va face asemănători cu cei pe care îi socotim păzitorii şi îndrumătorii noştri spirituali.

Ființa și energiile lui Dumnezeu

O altă temă dezvoltată de Sfântul Dionisie este distincția dintre ființa (ousia) lui Dumnezeu și energiile (dynameis) dumnezeiești, prezentă și la Sfinții Vasile cel Mare Grigorie de Nyssa și, mai târziu, la Grigorie Palama. Ființa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută, fiind mai presus de simțire, rațiune și închipuire. În schimb, energiile sale pot fi cunoscute, ele fiind manifestarea dumnezeirii, ieșirea ei din sine, fără împuținare, din iubire și bunătatea față de făpturile create, cărora dorește să le împărtășească puterile sale îndumnezeitoare. Aceste energii nu sunt despărțite de ființa-ousia, care este prezentă întreagă în fiecare dintre ele. Energiile dumnezeiești mai sunt numite și „procesiuni bune” care „se multiplică, fără să iasă din starea de Unul” (Despre numirile dumnezeiești, II, §11). Prin aceste energii, procesiuni sau har de care se împărtășesc ființele angelice și oamenii, pe măsura curăției lor, Dumnezeu, „se înmulțește, făcîndu-se mulți dumnezei” (Ibidem). Autorul nu se referă aici la existența mai multor dumnezei, căci Dumnezeu, ca început a toate, necreat, este dintotdeauna o unitatea în trei sfinte Persoane. Oamenii însă, prin împărtășirea de har, pot deveni dumnezei numai printr-o evoluție în timp. Acesta este procesul îndumnezeirii – theosis.
Sunt filosofi și teologi moderni care accentuează prăpastia dintre ființa incognoscibilă și incomunicabilă a lui Dumnezeu și energiile sale. Însă, atunci când ne concentrăm pe distanța dintre Dumnezeu și om nu facem decât să amplificăm angoasa existențială, neliniștea și alienarea omului contemporan. Dumnezeu este mai presus de orice ființă, într-adevăr, sau supraființial, dar și „de o bunătate ce nu se poate nici spune, nici înțelege” (Despre numirile dumnezeiești, I, §5).