În pauzele acestea dintre un măr și altul, între o plăcere și alta, omul intră în spaimă. Spaima singurătății. Pentru că el nu-i făcut să trăiască
fără bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Atunci, ca să nu trăiască spaima aceea, mai mănâncă un măr. Și când iar îl apucă spaima, mai mănâncă unul.
Ei, desfrânatul la fel. Plăcerea aceea pe care o obține și iluzia pe care și-o construiește, îi dau o oarecare liniște sufletească -
chipurile e iubit și iubește, deși poate că nici nu știe cum o cheamă pe iubita de un ceas, nici nu-i pasă, poate să fie oricine...Când s-a terminat,
orice plăcere e urmată de o prăbușire, de o cădere a tuturor puterilor care au fost puse în efervescență pentru obținerea plăcerii.
Apoi, urmează durerea.