Dragă (N.),

Am primit scrisoarea ta. Îţi mulţumesc că nu ne-ai uitat. De obicei se întâmplă cu cât aşteptăm mai mult cu atât primim mai puţin. Îmi pare atât de rău pentru părintele Pavel. Sub nici o formă nu trebuie să-l judeci, ci de fiecare dată când îţi aminteşti de el, suspină din adâncul inimii: „Doamne, ajută-l pe robul Tău, mântuieşte-L”. El are nevoie de compătimirea şi de rugăciunile noastre. Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună (I Cor. 12,26). Voi toţi ar trebui să cereţi ca Sfânta Liturghie să fie slujită în numele său; ar trebui să-i cereţi egumenului de la lavră să-l pomenească în toate bisericile ca pe unul care a căzut în ispită.
Aceasta este roada care răsare atunci când în educaţia duhovnicească se pune o temelie falsă. Ei au preluat mecanic ordinea externă a vechii şcoli fără valorile ei, fără dascălii ei experimentaţi şi calificaţi, fără a lua în consideraţie împrejurările prezente – şi sunt satisfăcuţi. Îi tratează pe studenţi de parcă ar fi prizonieri în lagărele de concentrare, şi nu ca pe nişte persoane libere, care au nevoie de ajutor pentru a se întări în credinţa lor, pentru a o face o credinţă vie în Dumnezeu. În schimb, studenţii sunt obligaţi să memoreze cantităţi uriaşe de material nelucrat. Ajunge măcar un singur subiect la minte, fără a mai socoti inima? Devine acesta „propriu” studentului? Mă îndoiesc. Aceasta este o conglomerare de fapte – material brut, nedigerat. Ceea ce este mai rău, odată primită o credință slabă şi o minte lumească, studiul adevărului conduce doar la împuţinarea acestor adevăruri. Vălul tainei este luat de pe ele, adâncul dumnezeieştii înţelepciuni este despuiat. Aceste adevăruri devin subiect de polemică, străină de sufletul studentului. Credinţa sa se împuţinează şi chiar dispare. Din această pricină, mulţi dintre cei mai veninoși duşmani ai lui Dumnezeu provin din acest modern seminar.
Elevii sunt supraîncărcaţi de o programă de învățământ neraţională. Nu există timp de rugăciune și de meditație. Programa e structurată incorect. O școală duhovnicească trebuie: 1) Să te întărească în credință 2) Să te înveţe să te rogi; 3) Să te înveţe să te cunoști pe tine însuţi, să-ţi cunoşti starea căzută; 4) Să te învețe să lupţi cu păcatul şi cu ispitele urmând pilda Sfinților Părinţi; 5) Să te înveţe să înţelegi şi să capeți o simțire adecvată față de scrierile Sfinţilor Părinți şi prin ei, faţă de Evanghelie – să ţi le împropriezi, făcându-le să-ţi fie dragi şi apropiate inimii, pline de viaţă, răspunzând oricărei nevoi a sufletului în orice situaţie te-ai afla, nerămânând doar un simplu obiect al cunoaşterii intelectuale; 6) Să te învețe a privi poruncile evanghelice nu ca pe o opreliște în calea liberei vieţuiri, ci ca pe o cale de aflare încă de aici, de pe pământ – a mărgăritarului de mare preţ pentru care, atunci când îl descoperă, omul vinde bucuros tot ceea ce are, cu alte cuvinte toate interesele şi plăcerile lumeşti, tot ceea ce prețuiește lumea. El nu face acest lucru din obligaţie, ci în chip voit, datorită atracţiei pe care acest mărgăritar o exercită asupra sufletului. Şi oricine îl poate afla dacă unul ca acesta crede doar în Domnul nostru Iisus Hristos şi încearcă din toate puterile sale să împlinească poruncile Evangheliei.
Această scurtă şi incompletă listă de obiective pentru o şcoală duhovnicească ne arată cât de îndepărtată este şcoala teologică modernă de aceste ţeluri. Totul ar trebui schimbat, începând cu programa academică şi sfârşind cu administraţia, chiar şi cu înlesnirile. Cei responsabili de mersul lucrurilor pot afirma că vremurile s-au schimbat. Poate că toate cele mai sus pomenite nu pot fi îndeplinite, dar unele pot fi realizate. Lucrul de căpetenie este acela ca toţi să se străduiască pe cât le stă în putinţă spre împlinirea acestui ţel şi să regrete ceea ce trebuie să fie lăsat deoparte. Atunci atitudinea faţă de elev va fi dintr-o dată diferită faţă de cea de astăzi...
Am vorbit prea mult. Socoteşte aceasta drept un rezumat aproximativ. Direcţia, însă, trebuie să fie cea deja arătată mai sus. Principalul obstacol îl reprezintă absenţa oamenilor potriviţi. Cei drepţi s-au împuţinat în rândul oamenilor. Trebuie să ne aşezăm lângă râurile Babilonului şi să ne tânguim. Poate că Domnul se va milostivi de noi şi pe căi numai de El ştiute îi va mântui pe aceia dintre noi care înţeleg primejdia situaţiei în care ne aflăm şi strigă – dacă nu mereu, atunci cât mai des cu putinţă – „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Domnul să te apere.
Starețul Nikon ,1961