Săru'mâna Măicuţă!

Îmi sunteți tare dragă! V-am mai spus?? Niciodată ca acum! Îmi sunteţi dragă pentru că deşi aveţi o minunată vârstă mai puteţi să ne ascultaţi mocirlele din sufletele noastre, chiar aş putea spune mocirla Măicuţă pentru că această mocirlă = Durere, frică, spaimă (netrăită chiar), furie, mânie... dar şi păcatele noastre proprii, care ne-au rănit! Offf, aşa mi-ar fi plăcut să le duc cu Domnul la vremea aceea... acum e bine că încerc să le duc cu Domnul! Ştiţi? Ieri seară mă plimbam pe afară şi simţeam cum Domnul mă însoţeşte şi mi-L imaginam lângă mine exact ca Sfintele Daruri, permanent pregătit să traiască alături de mine, iar în partea cealaltă a mea era Măicuţa Domnului exact cum o vedeam în icoane smerită... şi cu capul plecat... Este aceasta o liturghie frumoasă! Şi nu ştiu... când îmbrăţişez copăceii simt că îmi dau o anumită putere, pentru că acolo e prezent Dumnezeu! Oamenii de azi caută neîncetat pe Dumnezeu, puţini însă mai cugetă că Dumnezeu e pretutindeni, chiar şi duminica când nu eşti la Liturghie şi mergi pe stradă Domnul merge cu tine, alături de tine, aşteptând în tăcere răspunsul tău la şoapta Lui tainică: Te iubesc! Vino la Mine şi vei avea viaţă veşnică! Ce şoaptă frumoasă... ştiţi, mă simt ca fiul risipitor... primit înapoi... de către Domnul! Acum mai rămâne ca eu să pot să mă vindec de rănile trecutului. Ştiţi, acum îmi vine în minte aşa: Dumnezeu e puternic, de ce nu mă vindecă imediat? Dar vindecarea necesită timp... căci suntem fiinţe cu sentimente complexe...

Nu pot zice că acum de exemplu, când vă scriu, nu simt şi un pic de durere. Ba da, simt şi „puţintică” durere dar e „puţintică”. Slavă lui Dumnezeu! În schimb Liturghia iertării trebuie să continue... pentru că în prima seară am simşit şi frică, dar o frică... ca şi când m-ar fi urmărit cineva... (asta chiar la rugăciune). Îmi este frică uneori afară, pe timp de noapte, de cel mai mic foşnet, totul se reflectă în suflet supradimensionat şi am tendinţa de-a mă teme de oamenii pe care îi întâlnesc ...pe drum. Îi arăt Domnului această frică şi „evadez” prin a-i cânta Domnului... aşa fac. Şi atunci piere frica uşor, uşor... piere în noapte. Cam acestea pentru primele rezultate la sesiunea a şaptea! Doamne ajută!

Dragul meu Băiat, drag,

Mai întâi te rog să-mi dai voie să fiu eu prima care îţi spune, împreună cu măicuţele mele, pentru ziua ta de mâine:

La mulţi ani în bucuria cea sfântă a Domnului şi multe împliniri în viața ta! Să ne trăieşti, copil iubit!

Apoi, vreau să ştii că acolo, în acea „mocirlă”, e o perlă mult iubită de Domnul! Ai şi tu grijă de ea!

De ce nu ne vindecă Domnul imediat? Dar chiar asta face! În clipa în care strigăm: Doamne, vindecă-mă! El o face. Adică face partea Lui! Ne dă Harul Său! Ne dă certitudinea că ne iubeşte! Ne dă demnitatea de fii ai Lui!

Numai că omul nu e o bucată de lemn pe care să o sculpteze Dumnezeu şi gata. E om, adică fiinţă creată cu capacitatea de a trăi împreună cu Dumnezeu, de a creşte cu El şi de a se îndumnezei participând activ la această lucrare a lui Dumnezeu. Noi avem chemarea să-I răspundem iubindu-L iar a-L iubi înseamnă a face poruncile Lui prin care, de fapt, intră în noi energia, puterea de care avem nevoie să fim ca El. Şi noi pornim bine, în inimă am pus începutul, dar vorba copilului Luca, nu a ajuns voinţa de la inimă la cap. Mai precis spus, în capul nostru, în celulele trupului nostru, mai ales în cele ale creierului, de sub neocortex, s-au fixat informaţii vechi, care au devenit un fel de pilot automat, care ne comandă ce să facem şi cum să facem ceva înainte de a gândi şi alege... Acum e nevoie să lucrăm la „resetarea” acestor celule prin lucrarea harului. Când trăim pe „pilotul automat” tot ce vedem e citit conform acelei înfomaţii: „oamenii sunt răi, ne pot abuza, au ceva cu noi, suntem în pericol, tot ce mişcă muşcă” etc. Când ne rugăm şi activăm informaţia lui Dumnezeu, harul şi iubirea Lui, aceste sinapse sunt părăsite şi acţionăm liber şi adecvat evenimentului actual. Cum nu mai suntem atenţi, intrăm iarăşi pe pilotul automat. Acel fel de a fi, automat, nu numai că citeşte totul prin prisma rănilor şi apucăturilor trecute, ci şi provoacă Întâlniri şi evenimente ca acelea...

Aşadar, ori de câte ori nu te laşi condus de acel „pilot automat” = omul vechi, te lepezi de el, nu-i mai alimentezi sinapsele cu energia vieţii tale, şi ele mor. Aşa moare omul vechi... Aşa ne lepădăm de el...

Cu dragoste şi preţuire, şi rugăciune,

Maica ta Siluana