Sărut mâna, Maica mea,
M-am tot întrebat în ultima vreme cum e cu asta, cu luarea asupră-şi a vinei şi a suferințelor celuilalt.
Părintele Sofronie spune: „De fiecare dată când ne împotrivim a purta vina pentru răul obștesc, pentru faptele celor apropiați, noi repetăm același păcat (al lui Adam) și rupem la rândul nostru unimea Omului.”
Aș vrea să scriu despre această separare, despre păcat. Păcatul e să tratăm această separare de celălalt ca fiind adevărată, să o hrănim cu energie.
Dacă noi suntem una, a ne considera ca fiind în adversitate e păcăleală. Și tratăm ceva ce nu există în fapt cu seriozitate, de parcă ar fi atât de important! Dar când îi spunem „ești o minciună”, atunci începe să se risipească, precum un fum. Asta e minciună, faptul că nu acceptăm că eu sunt într-un fel, altfel decât tine, pentru că suntem persoane diferite - așa ne-a făcut Domnul, persoane, fiecare altfel - ci vrem ca celălalt să fie „ca noi” sau „cum vrem noi” și-l considerăm adversar pentru că nu este astfel, ne simțim amenințați pentru că nu e ca noi, ca și cum acest „ca noi” ne-ar arăta că suntem valabili și valoroși.
Dacă în loc să ne „certăm” pe diferențe am porni la orice demers cu celălalt de la acest punct: „eu, cu tine, suntem una. Nu trebuie să-mi demonstrezi nimic, nu trebuie să-ți demonstrez nimic” am face „economie” de multă energie și ne-am putea bucura de albastrul lui.
Am făcut asta, Maica mea și am putut simți ce odihnitor e.
Dacă știu (și nici nu trebuie să simt) că exact în acest moment în care simt opoziție față de tine (chiar și neexprimată) păcătuiesc, deși nu știu să denumesc păcatul pe care-l fac, deși nu știu „cu ce te supăr”, „nu știu ce fac”, deși nu știu ce sensibilitate ți-am atins, dar am încredere că sunt Adam care zice „nu eu, ea” atunci când mă îndreptățesc - chiar dacă orice instanță din această lume mi-ar spune că am dreptate - în acest moment fac un salt, nu aș putea spune cum, adică dorința mea nu mai e să am dreptate, ci să mă împac cu tine, să mă împac cu Biserica. Și nu e acea împăcare de „fac orice să nu te superi”, ci e o împăcare în Domnul, care lasă loc creativității (am ce am cu creativitatea în ultima vreme, dar am simțit asta, că noi suntem chemați să fim împreună creatori cu El, că se bucură în asta, se „uimește” în asta, se bucură de albastrul meu, care este al Lui, în mine). Este acea cauză superioară de care vorbeați atunci când povesteați despre felul cum se unesc oamenii certați să stingă incendiul. Dar noi nu avem nevoie de incendii (chiar dacă nu știm asta) să ne recunoaștem unitatea. Trebuie doar să credem că suntem una.
Cu drag
Cr.
Minunat și adevărat, Copil iubit!
Slavă lui Dumnezeu pentru această revelație, pentru acest adevăr trăit pe viu și nu doar știut din auzire!
Dacă vei continua să lucrezi cu Domnul, cu aceeași onestitate și hărnicie, încă multe vei afla pe această cale. Vezi cât e de uimitor când, lucruri pe care le „știam” devin noi și altfel în momentul în care le trăim pe viu! Asta e calea ascezei, a silirii noastre de a crește de la a fi după chipul lui Dumnezeu la asemănarea cu El.
Prin creație, firea omului, natura lui, are, în potență, cumva ca niște „semințe”, puteri care fac din om o făptură capabilă de a deveni dumnezeu prin unirea cu El după har. Primind omul nașterea din nou, de sus, din Duh și din apă, primește și o nouă viață, viața altoită pe Viața care este Dumnezeu. Această nouă viață este dată și primită ca naștere și putere de a spori prin Botez, Mirungere și Împărtășanie, dar și înnoită, mereu și mereu în cel ce o cere și-și pleacă voia spre a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobândi virtuțile care duc la asemănare. Pe măsură ce alegem să ne folosim puterile sufletului conform voii lui Dumnezeu, ele nu mai sunt patimi, ci virtuți. Cu aceleași puteri ale sufletului lucrăm și păcatul și fapta bună, și patima și virtutea. Totul depinde de aplecarea voinței noastre spre a lucra singuri, fără Dumnezeu, sau împreună, în sinergie cu El.
De mare importanță ne este cunoașterea rolului voinței în devenirea noastră, în înaintarea noastră „de la învălmășeala din afară a patimilor spre unitatea divină” cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Numai prin aplecarea voii spre voia lui Dumnezeu putem să biruim patimile pe care le-am dobândit din experiența vieții fără lucrarea poruncilor. Lucrând poruncile „Duhul Sfânt cucerește întreaga aplecare a voinței noastre și o mută de pe pământ la cer, iar prin cunoașterea adevărată și trăită ne transformă mintea... care, prin această aplecare a voinței s-a făcut slobodă de păcat, câștigând prin deprindere aptitudinea virtuții și cunoștinței... Căci tot ceea ce nu împlinește voia lui Dumnezeu, chiar dacă e credincios, are inima sa nesocotită drept laborator al gândurilor rele, iar trupul supus păcatelor, ca unul ce-i stăpânit pururea de murdăriile patimilor” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Așadar, cerând, primind și păstrând harul pe care ni-l oferă Dumnezeu de-a lungul întregii nostre vieți și nu doar prin Botez, vom crește de la vârsta de prunc duhovnicesc, în care nu ne cunoaștem încă puterile și scopul pentru care le-am primit, deși sunt în noi, până la vârsta bărbăției în Hristos când devenim conștienți și responsabili de felul în care ne „administrăm” puterile și darurile și de bunăvoința de a-L lăsa pe Dumnezeu să trăiască și să lucreze în noi. În această devenire, necesară oricărui om, Dumnezeu nu cere pruncului din noi să înțeleagă și să-și asume reponsabilitatea pentru păcatul și suferința celuilalt, ci-l învață mai întâi să-și asume propria suferință, să-i deslușească sensul pedagogic și să se pocăiască pentru propriile păcate. Așa, va păstra Duhul Sfânt și va crește simțindu-se una cu toți oamenii prin firea sa care nu-i mai e străină, nu mai „lucrează” fără știrea lui. Acolo, în firea sa, va desluși lucrarea voinței sale care e aceeași pentru toți oamenii, pentru că aparține firii și suntem una după fire. Așa vom deosebi și libertatea pe care o avem ca persoane, ca subiecte autonome, de a asculta de voia firii una, sau de a a alege să voim ceva împotriva firii din cauza plăcerii pe care o putem obține sau de frica unei dureri pe care am pătimi-o.
Dumnezeu a pus în firea noastră voința de a lucra voia Sa care ne asigură binele, bucuria și fericirea pe care ni le dăruiește de la Sine și pe care le dorește sufletul nostru. Când aleg să mă preocup doar de binele meu, de un „bine” legat de simțurile mele aici și acum, mă rup de voia firii care ne-a fost dată ca sa slujim binele omului întreg și, prin asta mă rup și de aproapele. Pe măsură ce mă vindec de patimile care mă centrează pe mine și pe plăcerile și suferințele mele, devin capabil să lucrez binele general ca fiind al meu. Cum spunea un Părinte, pe măsură ce cresc duhovnicește, trec de la suferința din pătimirea patimilor și păcatelor, la suferința din iubire sau compătimire.
Bucură-te și dă slavă lui Dumnezeu, copil drag, pentru felul în care te-a crescut. Și nu te uimi prea tare când vei mai cădea. Și bucură-te în ceasul acesta și mulțumește lui Dumnezeu ca să prinzi curaj și putere ca să nu deznădăjduiești în ceasul căderilor de după gustarea acestei bucurii. Că încă n-am ajuns la despătimire și încă mare ne este neputința și, mai ales, împotrivirea la Voia lui Dumnezeu. Iată de ce ne-a dăruit Dumnezeu virtutea nădejdii și pe care ne-o sporește de vom lucra porunca răbdării până la sfârșit!
Curaj!
Cu dragoste și recunoștință și cu nădejdea că acest lung și poate greu răspuns îți va fi de folos și ție și celor ce-l vor citi,
Maica Siluana