Hm! Maică!
Nu m-am gândit că e frica de efemer, de trecător...
Dar ar trebui să mor de bucurie pentru că Dumnezeu nu e ceva trecător, efemer, temporar.
Da, Maică, avem un Dumnezeu Căruia "parcă" nu i-a scăpat nimic. :d
Da? Aș muri aşa?
De asta există o astfel de iubire din partea lui Dumnezeu? Am muri în și de nesimţire?
Hmm, m-aţi pus pe gânduri!
Mă întreb de ce oare mor în nesimţire dacă ar fi cineva care să determine să îmi dispară mie frica, cineva cu organism?!?!
Oare de asta Dumnezeu ne iubeşte, sau oferă o astfel de iubire?
Mă întreb care e diferenţa între o iubire de om, care mă face să nu mai am frica de abandon, și iubirea Lui Dumnezeu.
Ştiu, Maică, compar infinitul cu finitul, dar... caut elementele cheie, ca să realizeze și cu celula mea de om nătâng.
La modul cel mai serios, m-aţi pus la meditaţie!
Dacă găsesc răspunsul vă zic, momentan aştept cu bucurie răspunsul...
Ştiu că urmează să îl primesc... Să primesc bumerangul :)
Iubesc, cum pot, și eu!
Acum, iată ce am găsit:
Cred că la iubirea pământească m-aș iubi mult în partea trupească, Poate și de asta Dumnezeu nu permite decât să îl avem în noi, și nu CU noi.
Și apoi, mai cred că e și nevoie spirituală multă, că doar nu trăim cu Celula, ci cu Inima.
Adică nevoia Omului e să simtă iubirea, nu materializată, nu în bancnote, nu în corpuri, și modele.
Eh, vorbe, Maică, că sunt pe dinafară!
Și încerc să întrezăresc ceva.
Apoi, eu una, sunt ca la mate aici, de unde punând pe hârtie înţeleg și realizez pentru că așa am datele și ipotezele în față și nu se pierd prin sinapsele mele fricoase.
Gândind mai departe, acum mă uit la nesimţire.
Nesimţire înseamnă să devin un element rece, dur, pentru că... aș avea iubirea pământească!
Staţi!
Să iau pe cineva, care mă face să nu mai am această frică. Și atunci cum m-aș simţi?
Păi, m-aș simţi în centrul atenţiei, m-aș simţi buricul pământului, m-aș simţi elementul central, m-aș simţi chiar venerată, pentru că frica mea cumva... la mine e și faptul că mă simt fără valoare. Aşa dacă mi-ar fi cineva "total" devotat înseamnă că eu l-aș manipula cumva, l-aș avea bătând din palme, și el ar veni, atunci când mie mi-ar fi frică! De asta nu a lăsat la nivel uman, pentru că... ştia că am muri de nesimţire, și în nesimţire.
Vai, Maica, ce inventar!!?!?!?!?
Și în inventar văd ce aţi zis: nesimţire.
Înainte să iau aşa gândurile, mă întrebam de ce nesimţire, pentru că mă gândisem la definiţia corectă "să nu mai am sentimente, să fiu rece, să nu mai am sensibilitate".
Și încercând să mă pun fără frica asta, om fiind care determină să dispară frica asta...
Da, Maică, aș muri în nesimţire!
A, de asta a "lăsat aşa iubirea" Dumnezeu!
"Bine gândit!" "Cu cap!"
Maică, acuma sunt... cumva cu polii răsuciţi. Tre' să mă dezmeticesc din ce mi-am dat seama, pentru că mă simt ca atunci când am realizat că iubirea necondiţionată e durere. Înainte mi se părea ceva pufos iubirea… Dar se pare că Iubirea este maturitate, responsabilitate, fineţe, gingăşie, nicidecum supunere, subjugare, victimizare și... gama iubirilor născute de Lav.
Oh, Maică!
Mă simt... liberă!
Acum are un sens și pentru mine! :))
De asta Dumnezeu a făcut "iubirea" aşa! De asta nu a lăsat la nivel uman, pentru că... ştia că am muri de nesimţire, și în nesimţire!
Aşa Iubirea Lui e... infinită, nu se subjugă, nu se chinuie să existe!
Iubirea Lui și a Măicuţei Domnului sunt... ...există, le simţi în aer, le respiri, cine crede...!
Priceput și fata cum e și cu iubirea asta!
Ufff...
Lav da o îmbrăţişare mare cu dor!
Draga mea Lav.
Ascultându-te și trăind cumva împreună cu tine frica despre care îmi vorbeşti adesea, cred că e momentul ca pe lângă rugămintea de a te hotărî s-o primeşti, s-o binecuvântezi și s-o trăieşti fără să mai primeşti gânduri care s-o transforme în obsesie, încerc acum s-o și aşez într-un înţeles accesibil gândirii tale (fixată cumva în ciuda unei altfel de vocație) în raţiunea matematică. Ştii, această frică e frica de efemer trăită ca frică de abandon, de insucces, de ratare! Ai venit pe lume ca să înveţi să intri și să dăinuieşti în Viaţa veşnică, dar lumea din proximitatea făpturii tale te împinge să reuşeşti și să excelezi la şcoală (note!), în carieră, în afaceri etc. Toţi trăim, mai mult sau mai puţin conştienţi această frică, pentru că toţi suntem chemaţi să cuprindem Necuprinsul în sărmanul, dar și minunatul, nostru vas de lut.
De multe ori, acceptăm și iubim această frică în mod pătimaş, cum ar fi: frica de a fi prinşi când furăm, când facem lucruri interzise, când sfidăm legile lumii sau ale firii… și, deşi acestea ne aduc până la urmă suferinţă și decădere pentru că nu sunt iubire și nu ne aduc iubire, sunt și ele semne că nu ne-am născut ca să trăim sub lege!
Aşadar, să învăţăm de la Domnul, prin rugăciune și împlinirea poruncilor, ajutaţi de cei pe care ni-i trimite El pe Cale, să trăim această frică cu El, în El, ca să ne lărgim, să ne adâncim și să devenim ceea ce suntem chemați să fim. Noi nu suntem chemaţi să fim produsul trecutului nostru, ci casă vie a viitorului dăruit nouă și împreună lucrat cu noi de Dumnezeu Cel Ce este și Cel Ce vine!
Făcând asta, acel sentiment copleşitor al absenței se preface în bucuria Prezenței Lui Dumnezeu în toate clipele și în tot locul și în fiecare firişor de respiraţie. Iar când nu simţim aceasta, ştim că e pedagogia Lui sau neputinţa noastră și credem în El și în milostivirea Lui. Atunci, frica devine chiar prezența și lucrarea Lui și nu vom mai căuta remedii sau prezențe efemere surogat.
Tu, copil drag, dacă cineva „în carne și oase”, cum spui, te-ar iubi destul încât să nu mai ai frica asta, ai muri în și de nesimțire!
Cu drag mult și multă încredere în sfânta rânduială a iubirii lui Dumnezeu, în care intră și întâlnirea noastră,
M. Siluana