Măicuţă nespus de dragă,

Îmbrăţişaţi-l dumneavoastră pe C., co-dependent aflat pe Cale, îmbrăţişaţi-l strââââns de tot și mulţumiţi-i și pentru mine. Am plâns citind jurnalul lui, și mi-am dat seama încă de nevrednicia mea. Prin ce-am trecut eu ca să am dreptul la durere?! Eu, cu viaţa mea tihnită și liniştită... dar într-un mod ciudat, m-am simţit mereu solidară cu durerile celorlalţi, ca și cum eu nu am dreptul să râd când altul plânge... Și în plus, mă simt părtaşă la păcatul tuturor, în calitate de om, vrednică de toată osânda și munca...

De-aș avea odată curajul să vă scriu deschis, fără teama că eu sunt un fleac pe lângă problemele altora mai încercaţi ca mine!... Însă asta m-a învăţat lumea pe mine, că emoţiile negative, cum ar fi tristeţea, durerea, mânia, nu trebuie exprimate, pentru că astfel îi încordez și îi indispun pe cei din jur, și din acest motiv ei se vor distanța de mine și mă vor socoti pe mine vinovată pentru această separare... Chiar și acum, nu îndrăznesc să vă arunc, nemeritat, pe umeri, murdăriile mele.

Mă duc la icoană și Îi mărturisesc Lui Hristos tot sufletul meu, El e singurul care mă acceptă, ba mai mult, mă iubeşte aşa cum sunt.

Nu am curajul să-mi scriu sentimentele... mă iertaţi pentru timpul răpit...

Atâta doar voiam să ştiţi, și să ştie și ei, toţi cei care vin la dumneavoastră cu durerile lor, că sunt cu sufletul alături de ei și mă rog pentru ei și îi iubesc.

Vă mulțumesc și vă sărut mâinile,

Elena