Iar eu...

Măicuţă, data trecută am uitat să vă mai întreb ceva ce mă frământă. Am 20 de ani şi până acum nu am avut nici un prieten/iubit, spuneţi-i dumneavoastră cum vreţi. Acest lucru nu mă deranjează, dar ridică unele semne de întrebare în mintea mea. Am iubit o singură dată, însă sentimentele nu mi-au fost împărtăşite, dar acest lucru nu m-a afectat prea tare, pentru că mă aşteptam la aşa ceva. Totuşi, de atunci nu mă mai pot ataşa de nimeni, parcă am sufletul împietrit, deşi nu cred că termenul e cel mai potrivit. Nu îmi doresc mult, zic eu. Vreau pe cineva care să mă iubească şi să mă accepte cum sunt, să îmi fie cel mai bun prieten, să îmi fie mereu alături. Cineva care să îmi dea acea stare de bine şi mulţumire sufletească, cineva care să facă să mi se umple sufletul de bucurie doar pentru că ştiu că există, cineva care să fie totul pentru mine căruia să îi dau tot ce am mai bun în mine fără regrete sau păreri de rău. Şi chiar dacă nu mi-ar da acelaşi lucru în schimb poate că tot aş fi mulţumită.

Nu ştiu de ce, dar faptul că sunt singură îmi creează un oarecare disconfort sufletesc, mă simt pustie, iar dacă încerc să mă implic în ceva îmi dau seama că e o greşală şi că nu e ceea ce caut. Mai încerc să îmi mai explic şi singură de ce se întâmplă gândindu-mă că poate aşa vrea Domnul să mă ferească de durere, suferinţă şi alte păcate. Totuşi, nu oi fi având eu o problemă?

Petronela