Oameni dragi,
Scriu aici pentru cei care s-au rugat pentru mine, un suflet al nimănui, pentru cei cărora le-a păsat, pentru cei care au simțit ce simt eu.
Nu s-a schimbat viața mea peste noapte, Dumnezeu nu a coborât din icoana să vorbească cu mine, casa mea e tot goală, sufletul meu tot distrus, eu tot un om care a eșuat în viață.
Dar, aici e paradoxul: sufăr, dar nu-mi mai pasă ! Și știți de ce ? Că am găsit un înger mic, care mă iubește așa ratată, așa tristă cum sunt. El e familia mea, e nepoțelul meu de 5 anișori, stă și așteaptă să fiu cum am fost, nici prin cap nu-i trece să nu mai fiu.
Dacă mă uit la mine, sufăr ? Atunci nu mă mai uit, mă uit la el. El vrea să trăiesc, eu nu vreau, dar vedeți, nu am puterea să-l refuz.
Și nici pe cei care s-au rugat pentru mine. Și știu că sunt mulți.
Mi-am amintit un pasaj frumos din Biblie: când se ruga Moise lui Dumnezeu, încet, în liniște, Dumnezeu i-a spus: „ce strigi Moise așa?” și am zâmbit: câtă „gălăgie” o fi fost la Dumnezeu pentru mine ?!
Acum cred că a auzit !
A