Într-o conferință, ziceați dumneavoastră că, înainte, viața dumneavoastră era o glumă proastă. Ei bine, asta simt eu... Simt că viața mea e o glumă proastă ce se repetă în fiecare zi. Știți cum e ca dimineața să te trezești și să te gândești: „Of, o iau de la capăt! Iar o să fac o prostie, iar o să meargă totul rău, iar o să se ia cineva de mine, iar o să intru în probleme”. Ei bine, asta e muzica pe care o ascult de 14 ani de zile, de când m-am născut, doar că acum 4 ani eram prea mică să conștientizez ce înseamnă viața asta cu care trebuie să dai piept mereu și mereu și mereu... De ce lucrurile nu pot merge bine? De ce totul se duce de râpă? De ce nu mă opresc din picajul psihic și sufletesc în care sunt? De ce nu mă opresc alții? De ce nu mă înțeleg cu ai mei? De ce nu mă pot schimba? De ce? De ce? De ce?
M-am săturat de viața în care trăiesc. Vreau să mă schimb, dar nu pot. Vreau ca lucrurile să se îndrepte, dar nu se întâmplă nimic... Doamne? Unde ești? M-ai uitat?
Sunt clipe în care îmi doresc moartea, sunt clipe în care îmi doresc să nu mă fi născut, sunt clipe în care îmi doresc să fug... să fug de lume și să mă ascund... Sunt clipe în care gândesc că România e de vina și că atunci când o să fiu mare o să plec din țara asta și o să-mi reneg orice legătură cu nația asta... Dar, de fapt, e vina mea... e vina mea pentru tot... pentru tot ce se întâmplă...
Mă gândeam că atunci când ai 14 ani și ești tânăr, ești și fericit și ți se pare că poți zbura, însă mie... mie... mie mi s-au frânt aripile....
Un nimeni