Dragă măicuță Siluana...
Când vă pronunț numele mă gândesc la un lucru deosebit! Pe de-o parte la dumneavoastră și pe de altă parte la Sfântul Siluan!
Cred că această sesiune încheie șirul sesiunilor mele! Daaa! Încheie o parte din omul vechi! Iată ce i-ați spus lui Călin: „Acum, despre durerea născătoare de bucurie: Când vei înainta pe Cale destul încât să nu mai suferi din patimă, din co-dependență ca fel bolnav de a răspunde la durere, când vei fi învăţat îndeajuns pocăinţa încât să nu te mai poţi lipsi de ea, această durere va deveni, sau o vei resimţi în inimă. Ea este deja și vei fi și mai conştient de ea, acea străpungere a inimii, acea inimă înfrântă și smerită prin care ne umplem, ne plinim de mila lui Dumnezeu pentru noi și ne cutremurăm de cât de mare e iubirea Lui pentru noi!”
Și eu, Măicuță, simt această durere, o simt... Și eu, vai de mine, vroiam să scap de ea... Mă bucur că Domnul mi-a dat-o... vă mulțumesc și pentru răspunsul dumneavoastră dat lui Călin... Acum am înțeles de ce Domnul a umplut sufletul meu de milă... de multă milă... față de ceilalți... acum înțeleg... până acum nu am înțeles acest strigăt al inimii care era însăși străpungerea ei...
Dar eu vă întreb... nu-i așa că această străpungere, adică durerea inimii nu e neapărat însoțită de lacrimi? E doar o durere... dar sunt sigur că e spre binele meu! Dacă ați putea să îmi mai ziceți despre aceasta ca să știu cum să mă raportez la dânsa...
Vă rog, Măicuță!
Doamne ajută!
Iertați-mă și Dumnezeu să vă ierte!
Vă îmbrățișez în haina nouă a inimii mele...
Domnul să binecuvânteze pre cei ce m-au rănit!