Măicuţă dragă, nu am mai scris de mult timp şi, încă mă aflu în aşteptare...
Voiam numai să vă întreb, să vă rog să îmi daţi un sfat cu privire la ascultare. Mi se pare cea mai grea piatră, să zicem, de încercare. Nu pot să ascult, nu ştiu să ascult...

Înainte nu voiam, acum însă, după ce am căzut de atâtea ori, ştiu cât de important e să ai pe cineva de care să asculţi, nefiind obedient, ci iubind ascultarea şi pe cel ce îl asculţi. Ce folos că ştiu, totuşi, când nu fac ascultare? Tot alunec după mintea mea... Îmi dau seama că e un proces lung şi anevoios această schimbare a sufletului meu, tânjesc după această modelare lăuntrică şi după ce stărui asupra gândului, mă pierd în amănunte ale fiinţei mele, şi aşa, destul de împrăştiate.

Nu mai am răbdare cu mine, îmi vine să mă dau pe uşă afară, să-mi zic vorbe urâte, mă cert, apoi după o criză de isterie, mă trezesc că iar nu fac nimic.

Nu ştiu să fiu hotărâtă, între ce fac, ce zic şi ce gândesc e aşa diferenţă: ca între cer, pământ şi centrul lui, iar călătoria e din ce în ce mai anevoioasă, în loc să se apropie, se resping, sufletul şi gândirea mea, voinţa pare că le scindează pe amândouă.

Sunt conştientă că păcatul, lupta mea cu el, indiferent de forma pe care o ia, el e vinovat de forma asta schizoidă a existenţei mele! Slavă Domnului, sunt sănătoasă, încă! Aveam îndoieli, dar, de când am învăţat să dau atenţii, să zâmbesc politicos când îmi vine s-o iau la goană, să tac, când mi se trânteşte uşa în nas, să mă umilesc, ca să mai exist puţin... pesemne că şi asta poate fi o cauză, deşi, aşa, mă simt integrată în acest balast, numit societate!

Ştiu că sunt multe de zis, şi mai ales de făcut, ajutaţi-mă cu un răspuns deocamdată: cum să fiu cuminte, când sunt ditamai omul, şi mi se pare că le ştiu pe toate, cum să mă smeresc fără a mai fi bătaie de joc?
Anca