Maică,
Ieri, mergând spre serviciu, făceam „experimentul” binecuvântării, pe care mă străduiesc să o deprind. Eram sub influența unor evenimente care mi l-au readus în memorie pe cel care a încercat să mă violeze când eram mai mică. Așadar, rugându-L pe Dumnezeu să îl binecuvânteze, fără să pun de la mine „restul” acela asupra căruia ne-ați atras atenția (de fapt, L-ați parafrazat pe Mântuitorul), l-am simțit în sufletul meu ALTFEL pe omul acela. Am văzut cu ochiul inimii, dacă mă pot exprima așa, o altă imagine a acelui om. Îmi devenea tot mai drag, fiindu-mi totodată milă pentru el. Parcă îl percepeam ca pe aproapele meu. De aceea îndrăznesc să cred că în primul rând pe mine mă salvează binecuvântarea, nu pe cel pentru care mă rog. Cred, totuși, că fiind tot o rugăciune pentru aproapele, și pe el îl influențează atunci când rog pe Dumnezeu să îl binecuvânteze.

Mai greu este când sursa de durere e continuă, cum e mama. Aici, ispita de a judeca e mult mai mare și binecuvântarea pare zadarnică. Dar cred că e doar o încercare a vrăjmașului de a mă încurca. Și mai cred că perseverența e un fel de cheie a succesului și la acest capitol.

Vă sărut mâinile și vă duc în fiecare zi dorul!

C.