Fetița aceea care stătea și mă privea cu teamă și neîncredere, din îmbrățișarea bunicului, s-a ridicat și mi s-a aruncat în brațe...

Printer-friendly versionSend by email

Am lăsat să treacă mai mult timp până să vă trimit și tema de casă a sesiunii trei... voiam să fac bine ce mi-ați spus în scrisori...
Concluzia la care am ajuns însă nu coincide întocmai cu ce-mi spuneați... adică oricât am încercat să simt mânia față de bunicul meu, nu am simțit așa ceva... nu iese din mine nimic de genul ăsta... Mă simt împăcată cu el... și în afară de liniște, împăcare și bucurie nu simt altceva legat de el...
Cum vă spuneam data trecută, inițial, rememorând trăirile, am simțit durere și supărare, mânie doar pe mine... După câteva zile de rugăciune, mânia aceasta s-a dizolvat, dar mi-a rămas durerea, durerea că îl provocasem conștient (după ce inițial el încercase anumite lucruri) fiindcă voiam să văd dacă aveam dreptate că atingerile acelea ciudate și săruturile prelungite pe gâtul meu de copil erau semn că el chiar era atras de trupul pe care toți ceilalți - inclusiv eu - îl disprețuiau...
Am intrat din nou, în mintea mea, în camera în care s-a întâmplat totul... m-am întors în timp la acel moment, cu Domnul lângă mine, și i-am zis fetiței ce stătea lângă bunic în pat, că o iert... Am repetat-o de multe ori, respirând adânc de fiecare dată: TE IERT! Și cu cât o făceam simțeam că vreau, dar că nu pot să iert. Așa că L-am rugat pe Mântuitorul, Care a murit iertând, să mă ajute... Da, a trebuit să-L iau de mână pe Iisus Domnul și să privesc în ochii Lui blânzi - cu ochii minții - tot ce s-a întâmplat atunci... Și, implorând harul Lui, mi-am repetat iar și iar că mă iert, și i-am spus acelei fetițe: te iert! Te iert pentru curiozitatea ta, te iert că ai vrut să vezi dacă ai dreptate sau nu gândind că el e interesat de trupul tău, că, spre deosebire de alții, îl place... Te iert pentru că erai rănită și nu știai în ce te băgai, te iert pentru că erai un copil care avea nevoie că cineva să-i iubească și trupul, aveai nevoie să fii iubită acolo unde te simțeai disprețuită, neacceptată de părinți, de prieteni, nevrednică de iubire! Te iert pentru că tu aveai nevoie ca măcar cineva să-ți arate că trupul tău e frumos, e prețios... Te iert... Te iert, te iert...
Am făcut-o de nenumărate ori... La început însă continuam să simt durere, remușcare, deși cu fiecare dată acestea scădeau în intensitate... Până când, într-o zi, azi, fetița aceea care stătea și mă privea cu teamă și neîncredere din îmbrățișarea bunicului, s-a ridicat și mi s-a aruncat în brațe... Dacă aș putea descrie ce am simțit... S-a împlinit toată nevoia de acceptare, de îmbrățișare, de iubire și iertare a copilei care eram, a omului ce sunt... Am simțit că mă umple și se revarsă în mine și în ea, o duioșie infinită... Am simțit că nu mai e distanta între mine și ea, ci că iubirea a pătruns... Și copila s-a uitat la mine și am văzut în ea: „nu voi mai permite nimănui așa ceva și nu voi mai căuta atenție, iubire în așa ceva, acum știu în sfârșit că sunt prețioasă, că sunt frumoasă... IUBIREA E AICI PENTRU MINE, prin tine, și nu mai am nevoie de altceva”...
Ce înseamnă asta, care vor fi efectele în timp, nu știu... Simt că mai e de lucru încă până la vindecarea de consecințe.... DAR măcar de-acum încolo acea copilă știe că e iubită, că e frumoasă și eu știu că sunt iertată și pot să sper în vindecare.
R.