De data aceasta, poate şi fiindcă eram destul de destinsă, fiind în concediu, nici n-am apucat să termin Acatistul şi a început etapa recunoaşterii. Era vorba de "buba" mea cea mare, care mă ţine departe de Sfânta Împărtăşanie. Cel mai mare vrăjmaş al nostru sălăşluieşte în noi şi se agaţă de orice punct slab găseşte.
Probabil că toate femeile, prin firea lor, îşi doresc să fie iubite şi adorate. Poate că generaţii întregi de femei abandonate, bătute, umilite, înşelate, neglijate ies la suprafaţă în noi şi caută altceva. Din nefericire, li se pare o soluţie ca să fie ele cele care să abandoneze, să umilească, să deţină controlul. Dar nu e drumul spre fericire, ci calea sigură spre iadul dinlăuntrul nostru. Căci promiscuitatea, chiar bine ascunsă sub masca independenţei şi emancipării femeii nu face decât să ne transforme în eterna desfrânată abuzată. Şi asta se întâmplă chiar şi cu femei care n-au cunoscut decât pe bărbatul lor toată viaţa. Dorinţa noastră de a fi pe placul bărbatului dorit, sau poate chiar iubit, ne face să ne complăcem, în numele "iubirii", în rolul de curvă, şi chiar să-l purtăm cu mândrie. Ne gândim că e mai bine aşa decât bătută, înşelată, călcată în picioare sau pur şi simplu uitată acasă.

A trebuit ca totul să se cutremure în conştiinţa mea ca să înţeleg că în felul acesta nu facem decât să distrugem partea din noi care contează cu adevărat, partea aceea unde se naşte şi sălăşluieşte dragostea. Că în felul acesta ajungem în punctul în care ne îngrozim de ceea ce suntem sau de ceea ce am putut face. Când un mod de viaţă catalogat ca "normal"(vai nouă!) de lumea nebună în care trăim ajunge să ni se reveleze ca iadul însuşii, stai şi te întrebi "Cum de s-a putut! Cum am ajuns aici?".

Plângeam în hohote. Corpul era destul de relaxat, doar capul mă strângea ca într-o menghină şi mă chinuia nodul din gât, pe care îl am de când mă ştiu atunci când mă plâng.

Nu facem decât să fugim de durere, de suferinţă. Şi aşa ne autodistrugem. Singura cale este primirea cu bucurie a suferinţei de a fi femeie, de a fi uneori uitată, desconsiderată, lăsată să duci greul unei familii...

Lacrimile curgeau acum calm.

Să renunţi o dată pentru totdeauna la prioritatea de a fi pe placul bărbatului, ca să-ţi doreşti să fii pe placul lui Dumnezeu. Numai asta e Calea adevărată spre inima unui bărbat. Altfel rişti să te trezeşti lângă cineva fără inimă.

Sigur că e greu! E cumplit! Te simţi singură, anacronică, trebuie să suporţi dispreţul lumii "nebune" şi a bărbatului de lângă tine atunci când se simte atras de lumea asta! Trebuie să-ţi asumi riscul alegerilor lui, a libertăţii lui. Oricum, pentru bărbaţi cred că e mult mai greu.

Dar ce putem face decât să ne asumăm cu credinţă şi nădejde rolul ancestral al femeii? Nu putem alege iluzia de o clipă a propriei puteri asupra bărbaţilor.

Ce să binecuvântezi în faptul că în tine zace o desfrânată? Că ţi-ai dorit şi ai ales să fii o desfrânată? Nu reuşeam să parcurg etapa asta... Apoi m-am gândit că pot binecuvânta faptul că pot şi că sunt chemată să fiu altceva. Că nu sunt prinsă în închisoarea patimilor, că mă pot ridica deasupra lor. Că există eliberare în Iisus Hristos. Că pot alege calea suferinţei de a fi femeie cu demnitate. Că El a venit să ne arate că prin şi din iubire biciuirea, umilirea, uciderea pot fi Calea spre Viaţa adevărată.

Atunci de ce să căutăm altceva? Pentru că ne este atât de frică de suferinţă. Dar tocmai suferinţa asta e binecuvântată dacă e primită cu credinţă şi iubire.

Si apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu o să vină şi ziua în care să mă iert pe mine pentru că am înţeles atât de târziu asta. Poate şi întârzierea asta face parte din drumul nostru. Îmi doresc doar să nu fi greşit atât. E atât de chinuitor să realizezi că ai trăit atâta vreme în iad şi nu ţi-ai dat seama de asta! Şi atât de greu să-i faci pe cei apropiaţi să înţeleagă asta! Ar însemna să accepte faptul că şi ei sunt acolo!

Cum poţi să-i explici soţului tău că puteţi fi împreună şi altfel decât în disperare? Numai Dumnezeu ne poate deschide ochii! Deci să ne rugam Lui şi să-I aducem laudă. Câtă putem noi, în răceala noastră de "oameni moderni"...

Aa.