Mă simt obosită... obosită de ură şi de căutări, de rezolvări, de bucurii în care am exclamat: "gata, am găsit soluţia" şi apoi iar dezamăgiri... am obosit să tot încerc să înţeleg, să încerc să iert şi ura să fie şi mai mare, să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi l-a dat pe x în calea mea, şi apoi să constat că x nu prea m-a ajutat... că y e mai potrivit... dar să-mi fie teamă să mă mai bucur la fel de tare... Am obosit să primesc acelaşi răspuns: "răspunsul este în inima mea", iar eu să nu pot ajunge la inima mea, căci mă împiedic de multă ură, de amintiri dureroase care nu se mai termină (parcă ar fi o fântâna fără fund), de vină, atât de multă că nici eu, nici ceilalți n-o putem duce... mă mai împiedic de mândrie, la care mi-e teamă să renunţ, căci cred că dacă aş lăsa mândria la o parte ceilalţi m-ar distruge... mai clar, de fapt e un pic altfel: nu ştiu să mă apăr fără mândrie... Dar vreau prea multe dintr-o dată, şi apărarea cu mândrie e un lucru nou la mine, şi vreau dintr-o dată totul...
DA, vreau, pentru că am obosit, cum v-am spus. Lupt zi de zi de 3 ani...
<
Primii doi ani pe calea psihologiei... şi cum aţi spus într-o conferinţă... am dat gunoiul la o parte, dar tot a rămas în suflet... şi de un an am un părinte Duhovnic... mă veţi întreba pentru ce vă scriu dumneavoastră dacă l-am găsit pe dumnealui (şi e un părinte deosebit)... pentru că v-am tot dat târcoale de ceva vreme... v-am ascultat conferinţele adică. Şi mi-a plăcut cum aţi vorbit, aţi ajuns şi la sufletul meu. Iar în seara asta e iar un moment greu... Şi mai încep ÎNCĂ o relaţie, în care strig AJUTOR... şi doar am deja câteva la care aş putea să mă plâng... Dar mesajul ăsta "îl semnez anonim"... fără să vă rog să-mi răspundeţi... dacă puteţi, trimiteţi-l la Dumnezeu, poate de la dumneavoastră se vede mai bine...