Sărut mâna, Măicuţă!
Vă rog tare mult să mă ajutaţi, să-mi daţi o direcţie într-o căutare: dacă cineva spune lucruri greşite şi simt că vreau să-i spun că nu-i aşa şi să-i aduc argumente, cum fac, dacă ştiu prea bine că cel/cea din faţa mea se va supăra? Să-l las aşa cum este? Lucruri banale uneori... Dar ce anume este cu adevărat banal în viaţă? Dar nici nu vreau să mă cert. Dar după aceea vine şi conştiinţa pe capul meu şi-mi spune că am lăsat subiectul în coadă de peşte din lene sau pentru că mi-a fost teamă că n-am să pot să-mi stăpânesc indignarea şi am să ridic tonul. De exemplu: o cunoştinţă, intelectual, spune că toată istoria cu gulagul comunist e o invenţie. Mă întreabă: „Şi tu ai pus botul la aşa ceva?” Din păcate, sunt sensibilă la cuvinte şi nu agreez deloc elementele de argou. Şi am simţit că încep să mă gândesc eu aşa în sinea mea: uite, mă, şi ăsta, are şi el o diplomă şi... restul nu mai scriu ca să nu smintesc pe nimeni. De ce am simţit că nu pot să-i vorbesc nici despre Soljeniţîn, nici Ianolide, nici... Am mai avut încercări anterioare şi în alte privinţe şi ACUM SIMT CĂ NIMENI N-ARE DREPTUL SĂ FIE ATÂT DE IGNORANT! Dar ceva nu e în regulă în starea mea. E patimă. Vă rog, mă puteţi descurca să-mi spuneţi cam în ce constă patima? De ce nu simt milă pentru starea lui? Sau a altora asemenea? Îl învinovăţesc că nu ştie lucruri importante din istoria ţării. De ce am ajuns aşa rea? Ce poate fi cu răutatea asta a mea? La urma urmei, omul nu mi-a făcut nici un rău...
Ada