LUMEA – FLOAREA DE LOTUS A CREAŢIEI LUI DUMNEZEU…
„Omul poartă lumea cu el. Lumea devine atunci ceea ce devine el însuși.
Se umple de frumuseţe pornind de la atitudinea spirituală a omului.
Lumea nu este desăvârșită, dar nu poate înainta spre desăvârșirea ei fără om.”
Părintele Dumitru Stăniloaie
„V-aţi imaginat, vreodată, cum ar arăta o poartă nezăvorâtă către Paradis?!... Către tărâmul acela unde razele dimineţii se afundă cu o plăcere nebună în clipocitul liniștit al apei pe care se dezmiardă necuvântătoare divina floare de lotus și unde totul respiră aievea a înţelepciune și a mister nedeslușit încă?!... V-aţi putut închipui, măcar, atingând, la întâmplare, un verset din Vede, că, din patria tuturor contrastelor evidente, devine posibil să pășești cu repeziciune făţișă dincolo de limitele absurde ale unui „a fi” bogat de putred în prejudecăţi și bolnav de închipuirea grotescă a contrafacerii sale ?!... A-ţi dorit să ștergeţi dintr-o dată, cu hotărâre, în vreo secundă a existenţei voastre, definitiv urmele fantasmagoriei de a trăi altfel decât s-ar cuveni în cadrul perimetral al propriului vostru locaș existenţial?!...” Ei bine, așa ceva scriam cu ani în urmă despre India, o ţară ce pare că „...nu există în realitate. și asta pentru că izvorul Gangelui, locul unde lumina se confundă cu întunericul și totul se metamorfozează în poveste, poate fi definit ca un adevărat certificat de naștere a întregii omeniri. Obârșia lui trimite înspre sufletele celui care se apleacă să-i soarbă din tămăduire, veșnicia însăși. Pentru inzi, Gangele este aidoma Iordanului pentru creștini. Apele sale purificatoare sunt o simbolică torana (poartă de intrare) înspre lumea unei alte existenţe.” Nu, nu vreau să ofer aici o continuare firească, poate, pentru unii a gândurilor mele admirative faţă de patria Upanșadelor și a lui Rabindranath Tagore, ci vreau să plec în argumentaţia mea succintă despre lume ca act creaţionist divin de la estetica superioară a vechiului spirit indic pentru a ajunge, de fapt, la profunditatea și la splendoarea duhului creștin, fundamentul complet dezgrădit al sinidisis-ului lumesc universal.
În sens conotativ, am putea spune că lumea nu reprezintă altceva decât invitaţia la pace a dumnezeirii și nicidecum oferta Sa de război, nunţiul acela auroral, dacă e să îl parafrazăm pe Edgar Papu, care a fost izvorât din tăcerea molcomă a Luminii celeste direct între iridescenţa luminii întregului univers teluric mirabil. Umanitatea poate fi socotită, de ce nu, drept Gemeinschaft-ul acela extins și singular în care coexistă, vorba Maicii Tereza, atâta iubire, dar și atâta singurătate clocotindă din plin și cumplit de multă ură. Ultimele două nejustificabile din niciun punct de vedere, de altfel. Da, am spus Gemeinschaft și nu Gesellschaft, așa precum ar fi tentaţi să ne corecteze foarte mulţi dintre noi imediat, fiindcă nu vreau absolut deloc să închid organismul viu și complex al omenirii în matca unor conceptualizări sociologice remarcabile, la rândul lor, bineînţeles, precum sunt cele ale lui Ferdinand Tönnies, ci să îl amplasez voluntar în cadrul teritoriului nonformal și logic al inteligenţei supreme - Dumnezeu, un „spaţiu” lipsit de graniţe precizate fizic, unde nenumăraţii îngeri suavi ai Luminii ţes fără-ncetare și cu o răbdare infinita pânză aceea nevăzută vreodată decât de ei înșiși și de Creatorul lor absolut, împletitura statornică a păcii și a iubirii eterne, care transcende cu vădită emoţie superioară umanul și se așează încet și cu blândeţe pe aripa sacră și delicată a unui fluture alb de o zi. Iată ce frumos răspundea părintele Dumitru Stăniloaie în dialogul său cu preotul ortodox francez Marc-Antoine Costa de Beauregard la întrebarea acestuia din urmă despre Om și despre Lume: „Omul poartă lumea cu el. Lumea devine atunci ceea ce devine el însuși. Se umple de frumuseţe pornind de la atitudinea spirituală a omului. Lumea nu este desăvârșită, dar nu poate înainta spre desăvârșirea ei fără om.” Da, Omul, Omul cu majusculă, așa precum scria profesorul Mihai Dinu, El și numai El este și va fi întotdeauna eternul punct iniţial al nesfârșitului plan lumesc urzit cu anterioritate de gândul cel bun al dumnezeirii creatoare...
"Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Cel Unul-Născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică" (Ioan 3, 16), glăsuiește Sfânta Scriptură, căci “iubirea lui Hristos faţă de oameni și a oamenilor faţă de Hristos este însăși viaţa Bisericii” (Daniel - Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române). și tot Patriarhul Daniel continuă: “Pentru Sfinţii Apostoli și pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii contemplarea tainei Întrupării sau înomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul întregii teologii, al întregii vieţi spirituale și al misiunii Bisericii în lume. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: "Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă" (I Tim. 3, 16).”
Nu cred în poveștile știinţifice ale cosmologului englez Stephen Hawking, tocmai pentru simplul fapt că nimeni în afară de Dumnezeu nu poate cunoaște miezul adevărului absolut prim și nici pe cel al adevărului ultim. Omenirea nu mai are nevoie, pur și simplu, în secolul al XXI-lea de după Hristos de acele coordonate absurd de fixe ale unei gândiri relative - aparţinătoare unui om de știinţă remarcabil, de altfel, dar cu pretenţii exagerate de semizeu intangibil - și contestabile oricând de orice altă paradigmă „universal valabilă” din punct de vedere știinţific a viitorimii imediate. Poate tocmai de aceea edificiul de smerenie construit de cuvintele mult înduhovnicitului teolog-martir de la Mănăstirea Techirghiol, părintele Arsenie Papacioc, devine mai grăitor ca oricând: “…fiinţa umană - așa cum zice și Sfântul Grigorie de Nyssa - este copleșitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie.” „Ca atare, întrucât Dumnezeu este iubire, fiecare fiinţă umană iubită de Dumnezeu este un loc sacru al prezenţei lui Hristos.” (Patriarhul BOR - Daniel)
Ca un înger alb care își cântă cu blajinătate desăvârșită dramatismul său interior printre fiarele cernite și reci ale erei postindustriale de acum, un fel de Jennifer Larmore cântând dumnezeește „Largo-ul” magnific haendelian din „Xerxes”, lumea se desprinde încet, încet de tina nevaloroasă a decăderii sale și încearcă, e-adevărat, timid și cu neîncredere, parcă, propensiunea sa legitimă înspre comuniunea cu Zămislitorul său unic. “Cu alte cuvinte, fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel veșnic viu, omul poartă, chiar și în biologicul său, aspirația de a trăi veșnic, adică dorul după nemurire, iubire și fericire veșnică.”, ne cuvântă același Daniel, Patriarhul actual al Bisericii Ortodoxe Române. "Dumnezeu S-a smerit datorită milostivirii Sale faţă de noi..., pătimind tainic prin iubire până la sfârșitul veacurilor, după măsura suferinţei fiecăruia.", rostește din negura veacurilor și Sfântul Maxim Mărturisitorul. Scara la cer a omenirii din timpul prăbușit al prezentului în cel îmbunătăţit al omului spiritual e pregătită de mult. Singur, urcușul acestei lumi din hala neîncăpătoare a destinului ei contrafăcut a mai rămas să fie parcurs cu judecată adâncă și cu smerenie totală cât de curând.
„Nu poţi fugi de tine însuţi nici măcar când o vrei cu tot dinadinsul. Sau mai ales atunci.”, scria nu de mult Octavian Paler. Ei bine, umanitatea azi pășește cu teamă către o altă faţetă a traiectului universal caracteristic, dar se și îndepărtează în același timp de propriul ei trecut ca de o umbră personală nefirească, neînţelegând încă în ce mod să privească mai bine într-acolo spre a nu se mai poticni continuu de multele și cumplitele erori obstaculare semănate din ignoranţă sau din rea-voinţă de-a lungul vremii pe întreg palierul istoriei sale îndelungate. A fugi însă nu semnifică altceva decît renunţarea irevocabilă la dialogul constant cu Dumnezeu. Iar fără această formă singulară de comunicare specială a omului cu Creatorul lui absolut necesitatea de creștere exponenţială a omenirii în sânul domei sacre a dumnezeirii sale parentale și ieșirea ei din moarte definitivă nu este posibilă cu niciun chip. Căci, spunea părintele Stăniloaie, marele stâlp al creștinătăţii contemporane nouă: „Fără prezenţa lui Dumnezeu, fără o iradiere a puterii lui Dumnezeu în om, el nu poate devni duhovnicesc.” Omul e necesar, prin urmare, „...să devină un dumnezeu prin participare. Doar astfel el devine pe deplin uman... El are sentimentul de a trăi în profunzimile misterelor existenţei, de a îmbrăţisa infinitul; sentimentul de a trăi în infinitul personal, sentimentul intimităţii cu Dumnezeu și cu oamenii.” Altfel, viaţa nu ar mai avea niciun sens precis sau, mai bine zis, sensurile sale ar fi căutate nu în interiorul fiinţei umane, așa cum ar fi normal, ci în exteriorul ei material cu diverse alte acceleratoare de particule mai mult ori mai puţin semnificative și relevante la nivel de macroexperiment fizic comandat.
“Mântuitorul Iisus Hristos ne arătă prin cuvintele Sale și prin viaţa Sa că în lumea noastră, robită de păcat, de patimi egoiste, de duhuri rele și de moarte, este greu, dar nu imposibil, ca omul să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu. Ispitele cu care se confruntă Iisus în pustie (cf. Matei 4, 4) și anume lăcomia materială sau problema economică, obsesia afirmării de sine egoiste sau problema slavei deșarte, patima de a stăpâni lumea materială sau problema politică, aceste ispite numite de Sfântul Maxim Mărturisitorul "ispitele plăcerii" sunt o constantă a luptei spirituale a creștinului cu duhul acestei lumi pământești, care tinde mereu să se substituie Creatorului și să devină idol pentru omul necredincios sau neduhonicesc (cf. Romani 1, 23). Abordată în mod egoist, posesiv și pătimaș lumea materială în loc să fie pentru om scară către cer, devine prăpastie a decăderii, sau în loc să fie fereastră către Dumnezeu, devine zid de despărţire între om și Dumnezeu.” “Dorinţa nesfârșită de putere, de-a stăpâni lumea materială ca și când lumea materială limitată și trecătoare ar fi ultima și suprema realitate, este de fapt o deturnare a dorinţei omului după iubirea infinită a lui Dumnezeu. Această deturnare este - așa cum spunea Maurice Blondel - căutarea pătimașă a infinitului în lucrurile finite. Numai folosită în stare comuniune spirituală cu Dumnezeu - Creatorul, lumea creată de El devine limbaj multiplu sau dialog existenţial al omului cu Dumnezeu și al oamenilor întreolaltă, devine prilej de bucurie duhovnicească.” Edificatoare, credem noi, sunt aceste cuvinte ale Părintelui Patriarh Daniel în sensul amplu al comuniunii Om-Dumnezeu și revenirea celui dintâi aproape de patria Duhului Sfânt al Ziditorului său nemijlocit.
„Secularizarea nu este neapărat ateism sau negare a existenţei lui Dumnezeu, ci dificultate de a simţi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa proprie și a societăţii. Astfel, secularizarea este golirea omului de interioritate spirituală însoţită de o fugă după imagine exterioară. Iar înlocuirea păgubitoare a îmbogăţirii spirituale interioare cu acumularea de bunuri materiale exterioare creează omului un vid al însingurării și o lipsă acută de bucurie și de pace interioară. Civilizaţia actuală a stresului constant și a luptei pentru profitul material imediat înlocuiește din ce în ce mai mult cultura și civilizaţia rugăciunii și a ospitalităţii, a păcii interioare și a comuniunii constante între oameni. De aceea, este necesar să redescoperim puterea rugăciunii ca izvor de pace și sănătate, de bucurie și speranţă.”, ne glăsuiește același Înalt Slujitor al Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, la ceas de mare cumpănă existenţială a omenirii în genere. Da, rugăciune neîncetată să facem continuu ca o litanie sacră a propriului nostru suflet cu mintea și cu inima trezite brusc din tărâmul somnului morţii spirituale. Rugăciune văzută ca o traiectorie bine definită și amplă a ”nemișcării” minţii „fixate în conștiinţa prezenţei lui Dumnezeu”, dar și ca formă de trezvie a umanităţii din chingile păcatului neîncetat și de „descoperire de sine în întrepătrunderea cu Dumnezeu”.
Lumea, spuneam la început, reprezintă acea invitaţie la pace și la viaţă a divinităţii, suportul unde bunul Dumnezeu și-a criptat întru dimensiunea precisă a unui timp dat propria Sa vrere. Lumina pe care trebuie să o vadă de acum încolo omenirea în dialogul ei continuu cu Creatorul ei nu este nicidecum, vorba părintelui Dumitru Stăniloaie, una de tip impersonal. Nu. Sub nicio formă. Pentru că armonia sufletului, curgerea lui lină către nespaţiul și în netimpul dumnezeirii are un fundament de o unicitate previzibilă. Iar Georg Friedrich Haendel l-a prins cum nu se poate mai bine, de altfel, în Oratoriul său intitulat sugestiv „Mesia”. Conștientizarea omului însuși de esenţa divinului prezentă într-un mod cât se poate de evident în intrinsecul lui non-abstract înseamnă a atinge acel grad de înţelepciune marcantă, care diferenţiază exemplar „omul-animal” propus de Sigmund Freud ori de Madonna Louise Veronica Ciccone de omul-fiinţă, omul înduhovnicit cu suflul Tatălui divin, constructul acela sacral cu majusculă fără de care omenirea ar fi pierdută în curând definitiv. Pentru că “Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate.”(Părintele Arsenie Papacioc), iar unitatea aceasta bine închegată are la baza ei primordială Omul, extraordinara epură geometric a Duhului divin.
Cred că numai singur potopul de îngeri albi ai Luminii aceleia cu totul și cu totul impersonale la care făcea referire marele teolog creștin Dumitru Stăniloaie poate să recreeze, prin forţa purităţii lui firești, întregul acela indivizibil al unei umanităţi care, pe lângă atâţia monștri cumpliţi și, în general, homicizi, a născut de-a lungul vremurilor sale istorice și un număr așa de mare de sfinţi. Având drept referenţial comparativ această temelie spirituală solidă a lumii, putem afirma faptul că ceea ce se denumește conceptual azi „Noua Ordine Mondială” - un impromptu irelevant al unor creiere omenești vanitoase și-nguste - are toate șansele ca să dispară în curând din Universul unui Dumnezeu, căruia nu numai că nu vrea cu niciun chip ca să îi recunoască meritele, dar, mai mult de-atât, dorește chiar să îi anuleze până și identitatea circulară de Sine cu ajutorul mormanului de fiare contorsionate și sinistre ale unui accelarator superfluu de particule divine complet imaginare. Un Dumnezeu al păcii și al armoniei interioare, al fluxului și al refluxului sacramental, al dialogului viu cu propria Sa Creaţie magică, care nu vrea să facă altceva decât să-i întindă lumii mâna aceea de ajutor hotărâtă și sigură în orice punct al spaţiului teluric s-ar afla aceasta la un anumit moment dat al trecerii ei efemere prin timp. Fiindcă Dumnezeu este și va fi pretutindeni și întotdeauna pentru omenirea întreagă totul. Nimic mai simplu și de o estetică superioară a Gândului divin nedecriptabil și fascinant, care străbate cu o iubire infinită torana (poarta de intrare) inimilor noastre spre a întâlni acolo ascunsă floarea tainică și albă de lotus a propriei Lui Zămisliri magnifice.
