Maică dragă,
Iată că Dumnezeu mi-a dat un copil după atâta și atâta așteptare și rugăciune. Și eu care am studiat atât despre creșterea copiilor, despre codependență, eu care am suferit atât din cauza părinților mei, a abuzurilor verbale, fizice și emoționale, ce fac eu acum? Nu am răbdare cu acest copil, Maică! Când plânge tare-tare și nu tace orice-aș face, parcă mă scoate din minți, îmi vine să-l trântesc de toți pereții, să-l arunc, să-l fac să tacă prin orice metodă. De ce, Maică? De ce sunt așa? De ce mă port așa, când e cea mai mare minune de la Dumnezeu, cea mai mare bucurie, atât de așteptat și de prețios? Și-mi dau seama atunci că îi înțeleg pe părinții mei că-mi vorbeau urât, mă mai pocneau, mă făceau să sufăr. Că mi-e frică să nu fiu și eu așa. Că așa mult mi-am dorit să fiu o mamă perfectă, atâta i-am mai judecat pe ai mei, și eram convinsă că eu voi fi altfel, însă când furia mă cuprinde îmi pierd rațiunea.
Doamne, ajută-mă Tu să fac față plânsului copilului meu, că eu nu pot! Să-i iert pe părinții mei și pe mine, că nu sunt o mamă perfectă.
Camelia