Sunt un om sfârșit. Tot ce credeam că e special, unic și prețios de fapt nu valorează nimic. Am pierdut totul. Nu mai am nici motive să trăiesc! Pentru ce? Pentru cine? La serviciu mi-am luat concediu medical că m-ar da afară fiindcă nu mă pot gândi la cifre raționale, reci, seci, când totul doare.
Trăiesc un chin câinesc! Și ?
Sunt în iad, mă uit în jur - pustie dezolantă de cenușă și fum, peste tot doar negru, colțul în care stau eu încă nu e cuprins de întuneric. În depărtare se aud strigăte de ură. Nu mă tem, sunt DEJA în iad. Încet, încet toți prietenii mă abandonează, mă evită ca pe o ciumată.
Am devenit spectatorul propriei vieți, și am văzut-o pe o prietenă ce a venit în vizită, deși m-a rănit mult, ca pe o străină. Oricum ea și încă un alt prieten au făcut gafa prin care inima mea s-a sfărâmat în mii de cioburi și ce credeam prețios e nimic înaintea lor.
Privesc viața mea de pe scaunul meu de spectator, îmi trăiesc chinul bilateral și văd că nu-mi sare nimeni în ajutor, nimeni nu-mi oprește căderea. Pe mine mă doare că am ajuns ca o vietate moartă, dar se pare că sunt unică.
În iadul meu am ajuns când Dumnezeu a plecat!
Roxana