Maică, pentru mine e mister mare, mă simt total debusolată. Cum "în afară", în relațiile cu cei din afara familiei, îmi dă Dumnezeu să prind niște subtilități de mă uimesc și pe mine, iar în familie, n-am nici o putere și, deși încerc pe cât îmi stă în putință să lucrez, să pun în aplicare cele ce primesc de la Dumnezeu, văd că nu pot nimic și n-am niciun control și trăiesc niște dureri de mă rup. Eșec după eșec, cădere după cădere. Când zic că se mai liniștesc treburile, atunci mă izbesc din nou. Da, știu că sunt acele scheme, scenarii, "năbădăi", cum ziceți, dar atunci, parcă nu au nici un rost conștientizările și tot ce știu pentru că eu sunt tot eu.
Pur și simplu mă dau constant cu fundul de pământ și o iau apoi de la capăt și mă întreb dacă asta e specific "omului" și tot așa o ține până la moarte sau eu personal nu prind care-i taina, deși de fiecare dată parcă am mai învățat ceva. La ce-mi folosește "ce-am mai învățat" dacă nu-mi folosește să aplic "data viitoare" - deși, conștient, am toată disponibilitatea și dorința? Nu-mi accept limitele? E mândria prea mare? Gândesc ca "n-ar trebui să cad" deși căderea e absolut normală și omenească? Așa "trebuie", să cad, ca să am de unde mă ridica apoi mai sus? Pentru că perioadele "dintre" situațiile astea sunt într-adevăr, superioare calitativ, ca să zic așa. Dar căderile sunt tot mai perverse și mai grele, nu în sensul conflictelor "armate", ci că acum durerea e mai intensă, mai profundă iar eu mă simt total neajutorată. Și, mai ales, nu suport gândul că aș fi putut face ceva ca să previn și din nesimțire, indiferență, delăsare, egoism, n-am făcut. Apoi vine gândul că da, problema mea e că nu mă accept căzând, că nu-mi accept nesimțirea, indiferența, delăsarea, egoismul, că pentru mine "a cădea" e un eșec inadmisibil, că am mândria de a voi să fiu "gata" deși știu că nu sunt și nu am cum să fiu gata. Și iarăși vine gândul celălalt, că "la ce-ți folosește tot ce faci dacă nu poți aplica tocmai cu persoanele cele mai importante din viața ta?!?!?!"
Și mai e și ultimul gând: să-mi fac un ceai, să-mi fac ce am de făcut, canon, citit, lucrat și să merg mai departe. Asta-i treaba, cu răbdarea treci marea! Slavă ție, Doamne pentru toate! Și când vine gândul ăsta mă liniștesc și accept și binecuvântez din nou pe toată lumea și-mi cer iertare pentru lipsa răbdării, pentru mândrie și pentru tot ce am gândit ori făcut greșit, știut și neștiut. Și atunci nu mă mai pot ruga.
Sărut mâna, Maica mea și mulțumesc pentru rugăciuni,
Cr, cu drag