Doamne ajută.
Eram la artterapie sub icoana Lui, a Mântuitorului și la un moment dat, uitându-mă la chipul Său am avut senzația că nu mă uit la un portret, la o icoană, ci mă uit la mine, ca într-o oglindă, m-am recunoscut în icoana aceea mai mult decât mă recunosc într-o fotografie proprie. 
Dar asta nu pentru că eu omul eram acolo, ci pentru că, poate El Doamne a fost în mine mai mult decât sunt eu în mine de obicei, deci e vorba de loc... a avut loc... și El se uita la icoana din mine...
Ce spun, are cât de cât, o logică?
Totul e foarte delicat. 
Oricând pot să aleg că mi s-a ”părut”... dar totuși nu era imaginație...
Nu m-am mândrit. Cred că din contră. M-am simțit ca Îl apăs cu mine prin zeci de lucruri mici, care deși nu fac parte din categoria păcate strigătoare la cer, strigă neputința omului vechi și micimea mea mare. 
Azi atât de multe au părut păcatele...
Îmi e dor de El, Maică
Viața mea fără El nu are sens și eu nu mai am sens în ea
M-am îmbolnăvit de Doamne
Nimic altceva nu mă mai interesează
Nici apusurile, nici răsăriturile, doar dacă Îl văd pe Doamne acolo
Am nevoie de ochii noi
Și de cealaltă minte
Vă rog binecuvântați să le găsesc, să Îl găsesc
Mulțumesc
A H