Mi s-a descoperit un ”spațiu” la care sunt conectată prin rugăciune

Printer-friendly versionSend by email

Doamne ajută, Măicuță!
    Vă scriu ca să vă mai spun de darurile Domnului pe Cale. Mă simt tot mai mult îndrumată să lucrez la relația mea cu ceilalți, relație care, până acum, a fost un drum al durerii. Acum două săptămâni, când m-am spovedit, m-am revoltat în sinea mea când mi s-a spus că acesta este un drum al bucuriei. M-am împotrivit pentru că nu vroiam să simulez a fi altceva decât ceea ce este pentru mine: suferință. Mi s-a spus să am milă cu ceilalți așa cum Dumnezeu are milă cu noi. M-a intrigat. Mi se părea că eu sunt ”victima” în poveste, eu cu bagajul meu. În ultima jumătate de an, ceea îmi stârnea nedumerire, revoltă, împotrivire, s-a dovedit a fi ”indicator” pe Cale. Săptămâna asta am primit un dar minunat: acela de a simți cum îmi apare durerea în inimă și cum mintea sare în ”ajutor” cu judecata, proiectând în exterior. Cum mintea îmi obosește ”alergând” în labirintul ei iar inima îmi rămâne liniștită și caldă. Acum simt mai clar cum dau putere minții bolnave. Tot ceea ce este de făcut e să-I arat Lui Doamne ”povestea”, ”tragedia”, simțirea. Din acest motiv nici nu mai pot citi nimic legat de vindecare interioară. Mi se pare că mă trage înapoi spre dorința de control, când de fapt totul e atât de simplu: să-I arăt Domnului durerea. În timpul unei liturghii a iertării am simțit cum ia forma nevoia mea de control. Ceea ce m-a marcat a fost faptul că mi s-a descoperit un ”spațiu” la care sunt conectată prin rugăciune. Nici nu știu cum să descriu... acel ”loc” îl simt ca singurul care poate aduce viață, vindecare sufletului meu... și asta fără vreun efort din partea mea. 
    Este minunat că Doamne îmi arată tot mai mult din rădăcina problemelor mele. Au revenit, în mod supărător pentru mine, două probleme în care am trăit încă din liceu: tristețea - amorțirea într-un vid interior și nevoia compulsivă de a mânca până la sufocare, apoi ura pentru propriul corp care începe să se umfle. 
    Mi s-a descoperit, până în acest moment, că în spatele depresiei mele se ascunde un NU POT: să fac, să mă duc, să vorbesc, să muncesc, să refuz, să fiu... nu pot să trăiesc; leagănul, alinarea acestui nu pot dureros e tocmai tristețea în care mă tot afundam. Am început să binecuvântez tristețea și astfel au început să izvorască noi resurse de energie. Aseară simțeam că iar mă îngrop în descurajare. Am vorbit cu deznădejdea. Mi-a spus că asta nu e viață. Am început să înțeleg azi dimineață: nu pot să-L vreau mereu pe Doamne mai mult decât oricine și orice. Cred că asta e lucrarea Lui cu mine acum. Ori de câte ori pun altceva sau pe altcineva înaintea Domnului totul se termină cu dezamăgire, gol. Și e vorba de lucruri foarte mici. Cum ar fi, vreau să citesc acum ceva. Inofensiv, aparent. Dar eu vreau să citesc pentru ca astfel să simt că ”sporesc” în valoare, că fac un lucru util, că mă pun la adăpost de anumite dureri de care astfel uit... toate astea ca să mă ”ascund” de Doamne, în ultimă instanță.
    Apoi, pofta de mâncare ascunde o altă durere a mea: faptul că simt că pierd controlul... Și acum mă rog la Domnul să mă ajute să pierd controlul. Nu mă mai bat cu neputința de a pierde controlul... doar intru cu Doamne în acea panică de a pierde iluzia puterii. 
    Măicuță, sunt bucuroasă. După un an jumătate în care am lucrat la acceptarea faptului că am organe genitale, am avut primul ciclu menstrual fără durere. Ani de zile m-am îndopat cu calmante. Aveam frisoane, dureri sufocante... Plus, problemele care au apărut în momentul în care am început să lucrez la asta, se retrag ușor ușor fără tratament.
    Domnul să vă binecuvinteze și să vă ocrotească, Măicuță!
    Cu drag, dor și rugăciune, 
    MA

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar