Sărut mâna, dragă Maică.
 
Am vrut să vă mărturisesc câteva lucruri prin care trec de ceva vreme.

Parcă nu mai pot sta în trupul meu, vreau să mă dezleg de el. Am simțit câtă condiționare și limitare este în trup. Nu mai suport ca viața mea de zi cu zi să fie împlinirea unor nevoi, care de altfel nu aduc împlinirea. Mă simt sclavul meu, sclavul nevoilor fiziologice și ale psihismului. Mă simt sclavul ciclicității timpului, ciclicității nevoilor. Și ceva din mine strigă cu putere că vrea libertate. Îmi dau seama că nu pot face nimic să schimb aceste lucruri, dar mă simt legat în ele. Caut să accept aceste realități și să lucrez prin ele, dar găsesc în mine tânjirea de a ieși din ele. Toate aceste limitări, condiționări, legături, nu sunt de fapt „acasă” al meu. Mă simt ca și într-o piesă de teatru ce curge și iar curge.
- de multe ori, când încerc să tac și să mă liniștesc, dau de automatismele trupului, de permanenta lui mișcare, care nu se poate opri - respirație, mișcările interioare, circulația sângelui pe care o aud în urechi - și mă întreb ce e cu toate acestea? Doar eu nu sunt trupul, deși îl am. Îl văd ca pe o mașinărie în care am fost pus. Mă simt legat de trup. Și prin el de lume, și de grijile lumii. Mi-a venit gândul că să încerc zilnic 10 minute să mă dezleg de trup. Adică să tai toate legăturile cu el - nevoi, grijă față de el și față de lume, ca un fel de murire. Da, am nevoie să învăț să mor. Și acest gând parcă îmi aduce libertate și eliberare.
Simt că locul meu nu este aici în lume, ci în altă parte, dincolo de ea. Simt că vreau să mă dezleg și să merg acasă. Încă nu știu să mor, deși vreau să învăț... vreau să mor față de aceste limitări, și să învăț cum să trăiesc acel acasă.

    Sărut mana,

   Cu prețuire, PS