Maică,
Iertați-mă că nu zăbovesc în a vă spune cât îmi e de dor de dumneavoastră. Sunt convinsă că ați înțeles cât de mult însemnați pentru mine.
În ultimul timp tot ceea ce trăiesc îmi arată cât de neputincioasă sunt. Tot ceea ce fac sau aleg să fac se sfârșește cu lecția neputinței, Maică.
Chiar și a-l iubi pe Dumnezeu îmi dau seama că, oricat aș crede că este alegerea mea și stă în puterea mea, sunt neputincioasă - cu cât insist mai mult, cu atât mai rău se năruie totul.
Singura alegere, care văd că nu mi s-a luat, este aceea ca eu să fiu povestitorul și încă am puterea să aleg urechile care mă ascultă. Și eu am ales urechile lui Dumnezeu - Lui îi povestesc, îi vorbesc, îi jelesc sau îi urlu în urechi. Lui îi spun că singurul fir care mă ține în viață este visul Împărăției care ar putea să fie în mine și în lumea înconjurătoare și singurul regret pe care îl am și pe care l-aș avea dacă aș muri, ar fi regretul că sunt neputincioasă să apreciez și să mă bucur de ceea ce mi s-a dat și că sunt neputincioasă să îndur toate încercările fără a-mi pierde nădejdea.
Numai gândul la această Împărăție mă face să mă trezesc dimineața, numai gândul la această Împărăție mă face să mai încerc odată, și încă o dată, și tot așa... Împărăția e în gândul meu și îmi e frică să mă gândesc ce ar fi dacă mi s-ar șterge acest gând.
Trăiesc pentru un gând și lupt cu gândurile mele pentru un gând.
Cred într-un gând și lupt cu propriile crezuri pentru un gând. Ce paradox!
Dar știu că Dumnezeu nu este gând, Dumnezeu este putere iar gândul Împărăției este numai mijlocul prin care îmi picură nădejdea.
O, Doamne, ai milă de neputința mea, facă-se voia Ta, vie Împărăția Ta, precum în cer (cerul minții mele), așa și pe pământ (sufletul și trupul meu)! Amin!
Simeona