Maica mea dragă, Azi am căzut... Am ţipat la copii când se plângeau fiecare de câte ceva... A fost în capul meu un amestec între binecuvântarea lor şi nemulţumirea mea care la un moment dat a izbucnit şi am văzut clar cum e să te îndulceşti de mânie şi că e ca un drog cu care trupul nostru e obişnuit... Am ţipat la ei spunându-le să înceteze cu nemulţumirea că nu sunt singurii care suferă, că şi mie îmi e greu, că îi înţeleg şi încerc să fac ce pot, dar că sunt singură iar ei sunt trei... M-am întristat pentru ţipat dar nu am intrat în panică, şi mă întreb dacă recăpătarea rapidă a liniştii nu e nesimţire sau nepăsare...

În cursul după-amiezii m-am aşezat la rugăciune să dau Domnului aceasta. Am văzut azi după-amiază că nu pot suporta ţipetele şi orice expresie a suferinţei făcută altfel decât prin cuvinte. Când copiii îmi spun ce îi face să sufere - că e durere fizică sau sufletească – mi-e drag  să stau cu ei să vorbim despre asta, să îi mângâi. Dar dacă îşi exprimă durerea prin ţipete, gemete sau alte sunete pe care nu reuşesc să le tâlcuiesc mă tulbur tare, tare de tot. Şi dând Domnului adineauri în rugăciune acest fapt, mi-a venit gând că atunci când primul meu copil era bebeluş eram foarte foarte stresată de plânsetele lui, căci nu le înţelegeam. Mi-era ruşine de nu mai puteam când ieşeam cu el la plimbare şi plângea în cărucior căci socoteam că dacă plânge oamenii vor zice că sunt mamă rea. Şi apoi a venit alt gând, anume că plângea din cauza mea. Că eu eram de vină pentru ceva şi el plângea pentru că eu nu ştiam să răspund.... Simţeam o sfâşiere atât de mare, o durere aproape fizică...

Aici s-a oprit descoperirea, apoi am început să mă rog.

La „Şcoala Părinţilor” am aflat că ceea ce ne deranjează la copiii noştri este ceea ce nu putem sau nu vrem să vedem la noi înșine. „Copiii sunt oglinda părinţilor”. Şi s-a făcut lumină: păi eu tot asta am făcut: am plâns sau am ţipat când am suferit, doar doar o pricepe soțul meu că mi-e greu... (după ce am spus în cuvinte, cuvinte pe care le spuneam poate pe un ton care deranja...) Şi mi-am mai adus aminte că mama mea făcea ceva similar: plângea sau ţipa când suferea, ba mai mult, erau momente în care, din pricina mea (cu precădere după naşterea copiilor mei) se băga la ea în cameră, complet sub plapumă şi gemea... Gemea şi îmi spunea că ce îi fac eu...

Nu mă mai tem de căderi pentru că nu mai aştept să mă schimb în chip magic. Trebuie s-o iau încet. O să încerc să fac cum mi-aţi spus, să fiu atentă la fiece gând, simţire, şi să le dau Domnului cu rugăciune.

Vă îmbrăţişez cu multă, multă dragoste!

Ica