Dragă măicuță,

Am suferit și eu de o depresie, de o formă de „nebunie”. 

Dumnezeu a vrut să înțeleg că singura mea șansă este credința nebună. Acum însă îmi dau seama că nu am devenit credincioasă ca să mă vindec de nebunie,
ci că „nebunia” de fapt a fost calea prin care Dumnezeu m-a chemat la El. 

Cu ajutorul Lui, acum mă spovedesc și mă împărtășesc la fiecare Liturghie și număr zilele până la următoarea Împărtășanie.

Acum, pentru mine, sunt foarte importante acele „trăiri” despre care povestiți când ne vizitează „Duhul Sfânt” . Da, ele nu se pot compara cu nimic,
nici cu cele mai intense sentimente de iubire față de un bărbat, care la mine și așa, de fiecare dată nu au ținut mai mult de câteva zile sau luni.

 Nu știu nici eu dacă m-am vindecat, dar știu că nu mai pot trăi fără Biserică, fără Sfânta Împărtășanie. Dacă Îl uit pe  El pentru câteva minute,
este doar ca să simt cum mă cheamă El din nou. Este ca și cu îndrăgostiții care se cheamă pe rând unul pe celălalt și care după ce s-au „gasit” nu se mai pot dezlipi unul de altul.

Aveți dreptate că și nebunia e bună la ceva; poate că face și ea parte din „puterile sufletești” cu care ne înzestrează Dumnezeu, s-ar putea chiar
să fie chiar cea mai puternică chemare a Lui.

Cu drag si rugăciune, 

Lucia