Sărutmâna, măicuţă!

Ce părere aveţi despre curentul acesta al „gândirii pozitive”? E ceva ce poate fi practicat de un creştin-ortodox cu viaţă în Biserică (post, duhovnic, spovedanie etc.)? Şi nu vorbesc despre amăgirea de sine prin cuvinte pozitive („sunt Miss Univers”, când eu sunt cam boccie de fel), ci de a folosi gânduri cu un conţinut bun, „pozitiv”, spre a ne lupta cu tendinţa învăţată din familie/ societate de a pune răul înainte (spre exemplu: „nu mă apuc de treaba asta că şi-aşa nu sunt în stare să duc ceva până la capăt”).

Mulţumesc şi mă iertaţi dacă v-am răpit din timp cu o întrebare mai puţin importantă!

Irina