Doamne ajută, maică!
Am o situaţie delicată, cu un tânăr. El are vârsta de 29 de ani şi are următorul sau următoarele complexe: a crescut într-o familie cu probleme. Fiind singur la părinţi, din pricina neînţelegerii mamei cu tatăl, mama l-a sufocat, într-un fel. Nu a avut prieteni, nu a ieşit în societate, a încercat să o sprijine pe mama, ascultând-o, chiar dacă el ar fi vrut şi altele să facă. Nu a mers prea bine nici cu şcoala. Nu a ajuns să se cunoască la momentul potrivit. Deşi ar fi vrut să facă mai mult, era mereu obosit din pricina stresului de acasă. Ar fi vrut să poată face mai mult. S-a căsătorit. Căsătoria i-a oferit libertate, şi pe deasupra i-a dat Dumnezeu şi o soţie înţelegătoare care l-a ajutat mult. Însă el a rămas cu sechele, există nişte gânduri care nu i dau pace. El se crede un ratat. Deşi a făcut o facultate şi are un serviciu. Crede că nu a făcut destul şi că dacă ar fi făcut toate la timpul potrivit, acum poate era la alte niveluri, cu o altă situaţie. Îl macină complexul de a nu fi participat niciodată la o olimpiadă, iar când vede copii olimpici care studiază la Harvard, Princeton etc., îl apucă depresia. Ştie că este inteligent, dar niciodată nu a putut să ducă un lucru la capăt, pentru faptul că, zice el, nu s-a cunoscut niciodată suficient de bine ca să-şi ştie aptitudinile. Îi place să citească şi are o dexteritate de a folosi limba, cuvintele, foarte uşor, înţelegând repede sensul lor. Acum ar vrea să facă performanţă, însă un alt complex îl doboară: la vârsta de 29 de ani nu e cumva prea târziu pentru performanţă? Eu ce să i spun acestui tânăr, dragă maică? Dacă mai doriţi şi alte detalii, le voi da bucuros, mai ales că el îşi doreşte din tot sufletul să fie ajutat.

Vă mulţumesc frumos.

Bucurie!

Pr. Marius Corlean