Ecclesiastul 1,14:
„M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt.”

Pe bune,

C-am avut în mine cuvinte nebune.

Vise albe de piatră scobită de vânt,
Porţi mari de aur ţâşnite din negrul pământ
Şi vinuri roşii de sânge aprins
Mi s-au prelins, pe sufletul de Rai cuprins.
.................................................

Am vrut să fiu viteazul, tot în argint curat,
În verde brad, cu solzii, de păstrăv îmbrăcat...

Să mă topesc voit-am în miezul roş de jar,
Să fiu lacrimă lină, ce curge în cleştar;
Să strâng sorbind în mine ca un nebun avar,
Culori nemaivăzute şi gust de dulce-amar.

Am vrut să ţin pe limbă zăpada de-nceput,
Să sap adânc în mine după frumos şi slut.

Cu dor am vrut să scutur din Rai un pom de aur,
Să curg încet în Mare călătorind pe-un plaur;
Aş fi dorit să flutur zburând pe nori de lână,
Să mă topesc în note, pe fire tari de strună.

Am vrut să ar cu braţul pământul greu de ploaie!
Să-mi scot din piept pe masă inima în şiroaie.

Să dau de apa vieţii cu unghiile scobind,
Am vrut, am vrut cu sete, cu dor nestins voind.

Am vrut să-mi curăţ ochii cu primul fulg venit,
Să stau în nemişcare crescând necontenit;
Am vrut să pipăi golul sub forma de ulcior,
Pe cai de foc cu biciul - în mâini, am vrut să zbor.

Am vrut să mă lovesc - de Lună şi să strig,
Cuvinte ce n-au moarte şi care nu se sting.

Azurul tot voit-am să-l fur şi să-l îndes
Sub cerul gurii mele; şi-n verde să-l revărs,
Să fac din mine Soare, curat şi fără pată,
Să strălucesc prin toate; minune nesecată.

Am vrut să tun că-s Omul ce-n lume s-a născut,
Ca să trăiască veşnic, de moarte ne-nceput...
.....................................................................

Dar m-am trezit din toate, praf nesmerit, bolind,
Deşertăciunea toată,- adânc, adânc sorbind.