„Mă uram așa puternic...”

Printer-friendly versionSend by email

Maicii Domnului îi datorez multe, fiind ocrotitoarea mea, însă din păcate, nu simt nimic față de ea, decât durere, pentru că am răni de lucrat în relația cu mama mea. Lăsând acestea la o parte, simt că lucrarea aceasta făcută de Maica Domnului cu mine în ultima săptămână este de un ajutor mare pentru toți care se întreabă CE AM, ÎNNEBUNESC? Și cere să fie mărturisită, așa că vă trimit pagina de jurnal următoare. Doamne, dă-mi putere mai departe, să lucrez spre vindecare... Maica Domnului, îți mulțumim!

  • Când eram foarte mică, abia începusem școala, am avut parte de o întâmplare foarte nefericită la joacă, cu o prietenă: niște băieți mai mari decât noi s-au dezbrăcat în fața noastră și ne-au obligat să ne uităm la părțile lor intime. Nu știu alți copii de vârsta mea cum ar fi reacționat, însă ghinionul meu a fost că din fire eram și sunt foarte sensibilă, având dor și căutări numai după tot ce e curat și pur. Iar ceea ce s-a întâmplat atunci a zdrobit totul în mine, a stârnit o ură atât de profundă în mine - cu care nu am știut cum să supraviețuiesc. Așa că am îndreptat-o asupra mea apoi, dinspre toți cei din jur: oameni, părinți, profesori, și o făceam când mă apuca iar amintirea, îmi spuneam simplu, ea/el mă urăște, și desființam totul în relația cu ei! Mai rău e că amintirea intra în icoane cu Domnul, Maica Domnului, sfinți și cumva icoana devenea un ecran al acestei imagini violente și vulgare, încât eram total confuză: mi se întâmplă iar, și cine o face? Eu, mintea mea sau persoana de lângă mine, sau din icoană? De multe ori, se manifestă în duhovnicul meu și în alții, iar mesajul pe care mi-l induceam era același, ca o explicație a ceea ce pătimeam: „Dumnezeu mă urăște… Maica Domnului sau sfinții... sau duhovnicul...”. Această întâmplare nu mi-a dat pace… ca un diavol blocat în mine care apărea mereu și mereu în mintea mea. Și cu mesajul ăsta de ură am ajuns să fiu așa de convinsă, încât îl simțeam.
  • De la o ură așa de puternică de sine, am ajuns la o nevoie bolnavă, la o dependență de semne, din jur, de la orice gest și privire, de la oricine… că sunt iubită… Am devenit de mică avidă să mi se demonstreze că sunt iubită, și nu urâtă, așa cum singură m-am convins, și tot nu credeam pe nimeni, când îmi arăta, îmi spuneam la urmă tot că mă urăște. Așa că, atunci când am avut un vis cumplit, de o înșelare foarte mare de la cel viclean, având doar 10 ani, vârstă la care credeam orice și o ură atât de puternică față de mine, am plonjat direct în el, irecuperabil crezând ce mi-a spus diavolul. Visul a fost astfel: Hristos pe cruce, în fața mea, spunându-mi că „Eu sunt Maica Domnului”, însă nu era El, iar asta am conștientizat mai târziu, că avea față de șarpe scârbos și nerușinat în cuvintele spuse, însă eu nu mai vedeam nimic, ci doar cuvintele mă momiseră total, mă îndulcisem și învoisem să le cred, credință pe care am păstrat-o mulți ani, până am ajuns la spovedit, și încă mai târziu am conștientizat păcatul de aici, pe care l-am păstrat pentru că, în disperarea mea, îmi dădea un semn că însemn ceva pentru Dumnezeu, pentru că în sine mă uram așa puternic și tânjeam să-I dobândesc dragostea… Și încă mai am problema asta cu semnele, cu ura, cu dependența de ele, ca un drog, și intru în belele și azi, pentru că atrag ispite pe măsura căutării de semne. Însă atunci a fost beleaua cea mai mare, pentru că am ajuns să cred așa ceva, iar asta m-a făcut să mor față de Maica Domnului, să simt cum se rupe orice legătură cu ea, deși îi port numele, să mă simt înstrăinată, împietrită, speriată, rușinată și extrem de vinovată și de rău în prezența ei, să simt că nu am nicio comunicare prin rugăciune cu ea, ceea ce v-am mai spus în trecut. Durerea rămâne... că nu m-a iertat… și, modul meu bolnav de gândire mi-ar spune că „mă urăște”, ceea ce sigur este din nou vicleșugul celui rău, care m-a strâns ca un laț, pentru că din puținul citit de orice creștin, Maica Domnului nu poate să urască…
  • Tot din credința pe care mi-am format-o, că mă urăsc, pe care am ajuns să o cred și să o simt puternic în toate relațiile, ajungeam și la relația cu Dumnezeu, spunându-mi că și El mă urăște și mă va da celui rău noaptea sau mă va lasă să îl văd, iar noaptea am avut cel mai mult de furcă și încă mai am uneori, cu vise, cu încremeniri în care simt în cameră o prezență demonică, care mă chinuie, scutură patul… care nu știu dacă sunt în mintea mea când se întâmplă, sau și în realitate, însă mintea mea face parte din realitatea mea și aceste tulburări noaptea pe mine mă afectează, mă zguduie în relația cu Dumnezeu, îmi zdruncină încrederea în El, lăsând loc să îmi confirm iarăși refrenul blestemat „că mă urăște…”. Și cumva intuiesc că toate aceste tulburări noaptea și sperieturi puternice, cotlonul ăsta de vise prin care diavolul îmi face atâta rău, pornește de la primul vis înșelător, în care eu i-am permis, l-am crezut și i-am lăsat atâta loc să mă bântuie.