

De curând mi-a căzut privirea pe următoarea poezioară "Sfinte Îngere,trimite-mi din aripă o pană, să-mi vindece sufletul de rană... Că nu pricepe nici gândul și nici firea, cum poate să rănească Iubirea...?".
Cum poate iubirea să doară așa de tare?
Vă scriu cu lacrimi pe obraz, căci nu mai am putere să mai îndur suferința ce sălășluiește în sufletul meu.. Iubesc un om care nu va împlini niciodată iubirea pe care mi-o doresc. El este pătimaș și străin de omul pe care l-am cunoscut. Omul pe care l-am cunoscut era blând, cald și bun, mereu sprijin și sfătuitor. Am fost logodiți, dar Măicuța Domnului m-a păzit și nu am făcut pasul căsătoriei cu el, căci m-am îndoit la vremea respectivă, iar acum simt că mă prăbușesc și îmi pierd nădejdea. Am așteptat să se schimbe, să conștientizeze că iubirea pe care i-o port e sinceră și curată, dar inima lui parcă nu mai reacționează și tot ce vede este plăcere trupească, iar eu m-am mâhnit nespus, căci îmi doresc să merg în fața lui Dumnezeu neprihănită.
Deși, am greșit, am mai căzut în ispită, dar m-am trezit la timp, sufletul meu tânjește după dragoste împlinitoare. Am ales să-i dau drumul din ființa mea și să aștept ca în viața mea să vină cel care îmi este de la Dumnezeu spre mântuire. Măicuță, oare se va stinge văpaia din inima mea? Oare voi reuși să iubesc cu toată ființa mea alt om?
M.