Hristos a înviat!
O zi ca toate... doar că avea ceva diferit de restul zilelor! Am plecat de acasă şi când am ieşit din scara blocului, ceva aşa frumos mă încânta, nu îmi dădeam seama, până când am auzit ciripitul păsărelelor, şi apoi am "observat" şi lumina soarelui care era atât de caldă, veselă şi, parcă, mă mângâia. Şi apoi mi-am argumentat mie însămi de ce iubesc primăvara şi mă gândeam că renaşte natura, se revine la viaţă şi deodată "am ţipat" în mine şi am zis "E VIAŢA!", mai aveam un pic şi săream de fericire. Culmea, până să ajung la şoselele pline de maşini, mă simţeam ca într-un lan de flori, parcă eram în mijlocul naturii. Dacă am vedea în orice lucru mititel şi frumos un motiv de bucurie, ar trebui să fim într-o fericire care ne-ar epuiza, pentru că sunt atâtea lucruri, pe lângă care trecem zilnic şi ni se par nimicuri. Ieri admiram păpădiile, care erau într-o curte cu gratii, deja mă gândeam dacă pot să intru printre gratii în curtea aceea, să suflu în ele. Şi dacă ne-am lăsa copilul din noi să se mai bucure o dată, să râdă şi el, să mai zburde o dată cu noi, am fi mult mai plini de viaţă, am mai gusta din inocenţa lui, am învăţa de la el să ne bucurăm, ce înseamnă bucuria, unde o putem găsi. Şi atât de rare sunt clipele astea, atât de rare, şi pe cât de rare, pe atât de trist este. Ajungem să ne bucuram de viaţă, abia atunci când suntem pe patul de moarte sau la bătrâneţe sau... niciodată. Întrebarea mea este: cum reuşim noi să vedem, să observăm lucrurile acestea mărunte şi atât de frumoase, dacă durerile (divorţ, divergentele între părinţi, orfelinat) ne orbesc "privirea"? Cum te mai poţi bucura de ele?

Vă sărut mâinile cu respect!

L.