Dragă măicuţă,
Ştiu că drumul către desăvârşire e anevoios şi că harul lui Dumnezeu e singurul care ne ajută. Sfinţii Părinţii spun că cele mai importante virtuţi sunt smerenia şi iubirea. Dar eu nu pot să înţeleg smerenia... nu sunt un om smerit. Dar mintea mea îngustă nu poate pricepe un lucru: când un om face o faptă bună şi îşi dă seama că a făcut-o sau când îşi plânge păcatele, se mai smereşte el când conştientizează că ceea ce a făcut e un lucru bun? Care este calea către smerenie? Am să vă spun sincer, măicuţă, eu nu am pe nimeni care să mă susţină să fac voia Domnului, afară de duhovnic (nu am un duhovnic anume, sunt ca o oaie rătăcită). Colegii mei de la şcoală, cu care sunt nevoită să petrec aproape zilnic şase ore, nu sunt preocupaţi de cele duhovniceşti, am observat că nu prea vorbesc cu mine şi mi-e teamă să nu rămân singură de tot. Singurul lucru care mă încurajează să merg pe calea Domnului şi să nu mă machiez, să nu ies prin baruri sau să vorbesc deşertăciuni este cititul... cititul cărţilor duhovniceşti! Însă mi-aş dori totuşi o persoană care să mă mai încurajeze... Admir persoanele duhovniceşti care reuşesc să se controleze, sunt mereu blânde şi pline de bunătate... când sunt în biserică mă uit în jur şi mă gândesc cât de departe sunt eu de a fi un astfel de om! Încurajaţi-mă, maică!

Alex