Sărut mâna, Măicuţă!
Am reuşit să cristalizez un gând ce nu-mi dădea pace de când am dat de dumneavoastră şi de site şi am să-l pun aici, rugându-vă să mă sfătuiţi pe mine şi poate pe cei ce se vor regăsi în această problemă.

Părintele Nicolae Tănase spune într-o conferinţă: "Ce se întâmplă în cazul în care o fată iubeşte desăvârşit un băiat? Care îşi deşartă toate sentimentele în prietenul ei? Şi care nu se culcă cu el, dar se descărca de tot ce are ea (sentimental). Acesta o părăseşte dintr-un motiv sau altul, şi avem de a face cu o fată care într-o altă căsătorie este goală pe dinăuntru şi anume: nu poate iubi. Ar vrea, raţiunea îi spune: încearcă!, dar eşuează. Deci avem de a face cu o a doua situaţie: o căsnicie nefericită.".

Mai devreme aţi răspuns unui mesaj în care exact asta ne sfătuiaţi, să nu ne mai aventurăm... Dar ce facem dacă ne-am aventurat deja şi nu doar o dată şi nu doar sentimental, ci şi trupeşte... Suntem sortiţi / sortite eşecului în viaţă? Există vreo şansă să restabilim puritatea într-o zona mânjită de noroi cu cruste groase, împietrite? Mai putem învăţa / descoperi "prietenia duhovnicească" de care vorbiţi în Meşteşugul Bucuriei? Mai putem învăţa ABC-ul relaţiilor frumoase, noi cei sortiţi eşecului? Mai putem scoate ceva dintr-o inimă secătuită?

Vă îmbrăţişez cu mult drag!

I.