Sărut mâna, Maică!
Sunt o tânără studentă, de aproape 20 de ani şi, ţin să precizez, nu foarte practicantă în cele ale credinţei. Să zicem că sunt şi la început de drum în Biserică.
Am văzut că pe site-ul dumneavoastră sunt multe întrebări legate de problema mea, dar parcă nu m-au satisfăcut pe deplin răspunsurile, nu am aflat exact ceea ce caut (sau poate vreau prea mult...). Veşnica problemă a relaţiei dintre un băiat şi o fată... Mi-a luat 20 de ani să mă conving, într-un târziu, că nu există băieţi care să poată iubi o fată fără să se gândească la sex, fără să-i ceară asta explicit sau implicit. Bine, o să-mi spuneţi că există atâţia băieţi serioşi în Biserică... sunt de acord, poate am întâlnit câţiva, dar în primul rând nu putem planifica noi de cine ne îndrăgostim (şi nici nu ne putem izola într-un grup restrâns de oameni credincioşi), iar în al doilea rând - să mă iertaţi, Maică - majoritatea băieţilor / bărbaţilor credincioşi pe care i-am cunoscut se preocupau de prietena / soţia lor numai la modul: "pune-ţi baticul bine, că-ţi iese şuviţa", "ce faci cu fusta asta mai sus de glezne". Să nu mai spun că li s-a urcat la cap faza cu femeia care trebuie să asculte de bărbat. În fine, să revin... Acum, ştiu că Biserica spune că femeia trebuie să se căsătorească fecioară şi, credeţi-mă că nu asta a fost cauza care m-a oprit să cad în păcat cu vreun băiat. Ci pur şi simplu am simţit întotdeauna că nu asta e dorinţa sufletului meu, că nu asta îmi aduce bucurie (indiferent de dorinţa trupului), că nu la asta se reduce iubirea. Şi ceea ce m-a atras în ce spuneaţi dumneavoastră (cred ca v-am citit toate articolele pe internet), era exact lucrul acesta: că păcatul nu e altceva decât ceea ce-l face pe om să sufere, ceea ce îi fură bucuria, în nici un caz un lucru interzis doar de dragul poruncii. Dar acum nu mai există băieţi care să simtă asta, nu există nici măcar unul care să fie dispus să aibă o prietenă cu care să privească o floare (cum iarăşi dumneavoastră spuneaţi), pe care să o ţină de mână şi să fie fericit. Lor li se pare ceva normal că iubirea nu există fără sex la un moment dat - mă refer înainte de căsătorie (şi asta chiar în cazul băieţilor serioşi - nu zic credincioşi). Şi vă spun că în momentul ăsta sunt foarte dezamăgită de tot ce se numeşte iubire, nu-mi mai permit să iubesc un băiat, fiindcă ştiu că se va ajunge la acelaşi lucru, că iubirea lor nu e ca a noastră, a fetelor, şi nu mai am nevoie de iubire... Dacă asta e tot, nu mai am nevoie...
Credeţi că e posibil să mai fie vreun băiat "anormal" care să simtă că a face sex poate strica dragostea a doi îndrăgostiţi? Dar să simtă sincer, din inimă, nu fiindcă aşa a învăţat el la predică să simtă. Credeţi că mai e vreo şansă cu băieţii ăştia (repet, nu neapărat din Biserică), să mai sper că există posibilitatea ca iubirea să schimbe ceva şi în ei? Că există posibilitatea ca iubirea sinceră să primeze şi la ei faţă de dorinţele trupului, iar asta nu numai în poveştile nemuritoare şi basme?
Poate nu aveţi cum să mă ajutaţi prea mult, dar vă scriu acum măcar să mă plâng, să simt că mă înţelege cineva. Eu cel puţin, până am terminat de scris mesajul, am ajuns la concluzia că mai bine o las baltă...
Vă mulţumesc oricum pentru că plecaţi urechea şi la problemele altora.
Patricia