Măicuţă dragă,
întrebarea sufletului meu, căreia nu-i găsesc răspuns:

Ce să fac cu gustul amar pe care îl am la amintirea păcatelor pe care le-am făcut?

Ştiu că ne-aţi învăţat să binecuvântăm, şi asta încerc să fac, pesemne că nu întocmai, pentru că nu am starea de eliberare pe care o aveam înainte, poate şi din lipsa exerciţiului. Deocamdată, mi-aş dori să conştientizez păcatele mele din trecut, gravitatea urmărilor lor, şi să nu mai le fac vreodată, şi mi se rupe inima când văd ce nestatornică sunt, şi ce repede cad, în cele mici, dar când vor veni cele mari, ce voi face...

Mă simt nevrednică de tot ce mi s-a oferit, şi în acelaşi timp trăiesc sentimentul contradictoriu, al singurătăţii, în spatele lui ascunzându-se nevoia de alinare, poate de alint. M-am săturat să-mi plâng de milă, totuşi mă răsfăţ cu tot felul de surogate, apoi mă cert...

Am speranţa că mă voi face bine cât de curând, dacă lupt încă o dată, şi încă o dată...

Mă iertaţi,

AMa