Cum mi le mai “serveşte” Domnul prin copii!
În această seară îi spun copilei mele să adune nişte hârtii de la bomboane, căzute sub masă şi-mi văd mai departe de treabă. Dând iar cu ochii de masă, văd că mai rămăseseră două hârtiuţe. Şi o chem pe fată şi o întreb pe ce criteriu a cules doar hârtiile roz, iar pe cele albe le-a lăsat. Şi îi cer să se gândească, să-mi facă o listă a lucrurilor pe care le-a făcut azi “până la capăt”. Şi-mi dau seama că încep să-i explic (şi să-mi explic mai degrabă) teoria lui “până la capăt”.
Măicuţă, nu am înţeles care e paharul meu, dar mi-am dat seama că “până la capăt” e un mod de viaţă, e un mod de abordare a lucrurilor, de a nu le lăsa neterminate. E acea “hărnicie” despre care vorbeaţi aseară la acea întrebare despre invidia pe talantul pe care nu l-ai avea. Mă pomenesc spunând că e mai grav să laşi lucrul neterminat decât nefăcut. Că pe cel nefăcut poate te apuci şi-l faci, dar la cel neterminat, pe care-l laşi ca terminat, nu te mai întorci şi rămâne aşa, şi-l minţi şi te minţi că l-ai terminat, pervertindu-ţi astfel sufletul. Nu-mi dau seama cum am putut trăi atâţia ani fără a înţelege cât de important e să duc gesturile până la capăt. Ordinea se naşte din această facere a lucrurilor în întregimea lor, nu din aranjarea unor lucruri neterminate. Lucrurile neterminate strigă, plâng, şi oricât ai încerca să le aranjezi, nu dau un tablou plăcut, ci agresează.
Iar noi, învăţând acest “până la capăt” din lucrurile cele mai mărunte, ne pregătim sufletul pentru gustarea paharului până la ultima picătură, pe care ni-L dă Domnul după voia Lui şi nu după aşteptările noastre.
Cr.