Dragă maică Siluana,

Am făcut singură Seminarul și am ajuns la sesiunea a treia. Deşi mi s-a părut greu să vă mai trimit vreo temă, iată că acum, făcând tema numărul trei, am simţit o bucurie mare și am vrut să v-o împărtăşesc tuturor. O puteţi pune pe site dacă consideraţi că e bine. Poate o să mai revin și cu alte teme, dar în principiu, încerc să le fac singură, pas cu pas, aşa cum pot și am timp.

Vă doresc Pacea Domnului în suflet și vă îmbrăţişez cu multă dragoste și respect pentru tot ce faceţi pentru noi!

O situaţie în care m-am simţit nedreptăţită

Eram în clasa a treia. Aveam o colecţie de abţibilduri cu maşini. Le-am strâns sârguincios și eram foarte mândră cu ele. Mulți copii de la școală aveau colecţie de abţibilduri și era distractiv să facem schimb între noi. Odată am ieşit în pauză și am lăsat abţibildurile în penar. Am scris pe un bileţel: „Nu furaţi abţibildurile!“ și l-am pus alături de ele. M-a amuzat ce am scris acolo și i-am arătat și lui Daniel, colegul meu de bancă. Când m-am întors din pauză și am căutat în penar, abţibildurile nu mai erau acolo. Am fost tristă. Mi-a părut rău după ele.

După câteva zile, l-am surprins pe colegul meu de bancă făcând schimb de abţibilduri cu un alt copil. Am rămas șocată... printre abţibildurile lui erau și ale mele. I le-am smuls din mână și m-am uitat la ele. Parcă nu eram sigură, nu voiam să cred că tocmai el mi le-a furat. Am început să strig: “Deci tu mi le-ai furat, tocmai tu, care ai văzut ce am scris în penarul meu, tocmai tu!”. El s-a apărat și a spus că nu e adevărat, dar erau ale mele, le cunoşteam până și îndoiturile colțurilor, era clar. I-am arătat o mică pată de cerneală de pe un abţibild care îmi aparţinuse. Eu l-am pătat odată din greşeală și asta era cea mai bună dovadă că el mințea. Nu ştiu dacă l-am ameninţat sau nu că-l spun la învățător, dar cert e că nu l-am spus. În pauza următoare, probabil de frică să nu fac scandal mare și să nu-l pârăsc, Daniel s-a dus la învățător și i-a spus că îi lipseşte foarfeca (avea o foarfecă la el pentru lucrul manual). Apoi l-am văzut cum vine direct spre banca mea, îmi ia ghiozdanul, caută în el și găseşte foarfeca lui acolo. „Ea mi-a furat-o, a început să strige!”. Am simţit că se prăbuşeşte pământul sub mine. Mi-am dat seama de înscenare, dar eram incapabilă să spun ceva. Mă gâtuia o emoţie puternică, o umilinţă imensă, devastatoare. CE RUŞINE!!! Toată clasa se uita la scena asta mizerabilă. Apoi am simţit cum o furie puternică mă invadează. Eu nu fur! Eram foc și pară de ruşine, de mânie. Atâta minciună și nedreptate mi se păreau greu de închipuit. Cum l-a dus capul pe Daniel să pună foarfeca lui în ghiozdanul meu pentru ca apoi să mă facă hoaţă? Furia asta parcă m-a mai mobilizat și i-am spus învățătorului toată tărăşenia cu abţibildurile și apoi cu înscenarea asta. Nu ne-a pedepsit nici pe mine nici pe Daniel. Cred că nu s-a lămurit cine era hoțul până la urmă și a spus pur și simplu să încetăm și să fim cuminţi.

Uitasem de povestea asta. Acum că mi-am amintit-o, m-am răvăşit cu totul. Atunci când s-a întâmplat nu am plâns, dar acum mi s-au umezit ochii. Și, fără să vreau, amintirea asta mă trimite cu gândul la povestea fructului oprit. La fel ca Adam și Eva, Daniel a ales să încalce porunca pe care am lăsat-o pe biletul din penar. Adam a dat vina pe Eva, iar Eva pe şarpe. Daniel a dat vina pe mine (tot pe mine!). Dumnezeu îi alungă apoi pe Adam și Eva din Rai. Of, dacă mă iau după logica asta înseamnă că Daniel, băieţelul acesta de nouă ani a pierdut Raiul în acel moment. Dar cu mine cum rămâne? Eu nu sunt Dumnezeu să-mi fac dreptate singură. Eu am rămas cu umilinţa și cu toată suita de resentimente aferente acelui incident. Am mai fost pusă în situaţii asemănătoare și fac față cu greu, după această traumă. Îmi aduc aminte o întâmplare destul de recentă. În biroul în care lucrez i-au dispărut unei colege nişte bani. Eu eram cea mai nouă acolo, proaspăt angajată. Toată lumea se uita suspect la mine (sau aşa mi se părea mie!). Mii de emoţii mă năpădeau. Aveam inima cât un purice și probabil arătam atât de neconfortabil în pielea mea, încât multora li se confirmau în minte suspiciunile la adresa mea. Până la urmă colega mea și-a găsit banii (îi uitase acasă) și toată lumea s-a liniştit. Dar numai eu ştiu prin ce am trecut. De fiecare dată intru în panică atunci când cineva din jurul meu spune că îi lipseşte ceva. Evit să rămân singură în casa cuiva sau să am grijă de lucrurile cuiva pentru ca nu cumva să-i lipsească ceva și să dea vina pe mine. Sentimentul că sunt suspectată pe nedrept de furt mi se pare îngrozitor, de neconceput. Dar în general mi-e foarte greu când sunt suspectată sau învinuită pe nedrept. Îmi amintesc ce-am păţit odată când am vrut să merg în străinătate. Nu spun în ce țară, că nu are rost. La graniţă tocmai se înăspriseră măsurile de securitate pentru că au avut loc nişte incidente neplăcute recent în care erau implicaţi români. Ne-au legitimat pe toţi și după ce “au judecat ei lucrurile”, au hotărât că o parte vor trece graniţa și o parte se vor întoarce, că nu sunt în regulă. Eu eram printre cei care nu erau în regulă. Nu puteam să accept aşa ceva. Era o nedreptate, o ilegalitate. M-au întrebat de ce vreau să merg în țara lor și le-am spus că merg în vizită la un prieten. De fapt mergeam la unchiul și mătuşa mea, dar nu puteam să spun adevărul pentru că ei lucrau acolo fără carte de muncă. ”Ce poate face o fată aşa drăguţă ca tine în această țară?” m-a întrebat. Am rămas înmărmurită, mi-am dat seama la ce se referea. Oribil, eram iar în fața aceloraşi sentimente, de a fi acuzată fără vină. De data asta de imoralitate. Le-am spus doar că vreau să plec înapoi în țara mea și că nu mai am nevoie de nicio viză. Atâta umilinţă, m-am gândit... pentru ce? Aș fi vrut să fi fost mai puternică și să-mi susţin cu fermitate drepturile. Dar am reacţionat ca o victimă din nou.

Spuneţi că prin acest Seminar se pot îndrepta răni. Acum, după 20 de ani a venit momentul când Dumnezeu a hotărât să-mi vindece rana pe care mi-a făcut-o colegul de bancă din clasa a treia și care m-a bântuit și m-a chinuit atâta timp? Cred că acum încerc să spun pe un ton de reproş că aș fi dorit ca Dumnezeu să mă vindece mai repede. Mi s-ar fi cuvenit asta, pentru că eram un copil nevinovat care nu avea alinare în altă parte. Unde a fost El în toţi aceşti ani?

A fost cu mine, îmi răspund tot eu. Mi-a salvat viaţa de multe ori și sentimentul că mă iubeşte necondiţionat a fost unica realitate care nu m-a părăsit niciodată. Atunci când am făcut cele mai mari păcate, Dumnezeu mi-a întins mâna Lui salvatoare și mi-a arătat drumul spre pocăinţă. Atunci, care este logica Ta, Doamne, ajută-mă să înţeleg rostul nedreptăţii pe care am suferit-o în clasa treia!

Orice suferinţă a noastră, nejustificată e un motiv să ne îndoim de existența lui Dumnezeu. Dar El nu se îndoieşte de dragostea pe care ne-o poartă când noi facem păcate nejustificate. Iată logica Lui! Și gândul ăsta m-a salvat, Maica mea, m-a vindecat! Acum cred cu adevărat că primul pas spre vindecare e să răstorn logica mea omenească, în cea Dumnezeiască! Și să vă spun de ce am ajuns să cred asta. Stând eu aşa, cu gândul ăsta în minte, mi-am oprit privirea pe tema numărul opt din Sesiunea a treia: “Identificaţi și descrieţi aspecte din comportamentul dumneavoastră care ar putea fi un mimetism al răului suferit în copilărie”. Hmmm, dar eu urăsc nedreptatea asta și nu mai vreau să o fac altor oameni și nici nu cred că am făcut-o. Nu, nu, nu! Colega de care vă spuneam mai sus că a crezut că i-a furat cineva banii în birou, obişnuieşte să îşi rătăcească mereu lucrurile sau banii. Și ca de fiecare dată, primul ei instinct este să zică în gura mare ca cineva i le-a furat. Eu nu am acest instinct, ce minunat! De când m-a acuzat atunci Daniel, pe nedrept, că am furat, am învăţat cât e de dureros lucrul ăsta. Decât să suspectez pe cineva mai bine spun aşa: eu nu ştiu dacă omul din fața mea a făcut sau nu o faptă rea și aleg să am încredere în el până la proba contrarie. Dacă îl voi prinde furând sau făcând o faptă rea, atunci o să-l acuz. Până atunci e problema mea dacă nu am încredere în acel om. Da, Maică, de atunci ştiu că nu e bine să suspectăm și să facem acuzaţii nefondate. Cei din jurul nostru se vor simţi stresați, iar dreptatea, acest Dumnezeiesc act, se va transforma într-o povară apăsătoare, din cauză că cei acuzaţi o vor dori atunci cu orice preţ.

Acţionând după logica divină, am putut descifra lucrarea lui Dumnezeu în suferinţa mea. Hristos a fost umilit și omorât de oameni, dar prin jertfa Lui, El a luat păcatele noastre. Și eu am învăţat că îmi pot sacrifica această suferinţă a mea în folosul semenilor. Că pot transforma orice necaz într-un mărgăritar, atunci când îl conştientizez și aleg să-l confrunt. Am învăţat din greşeala lui Daniel și nu vreau să fac la fel ca el. Nu mă lăsa, Doamne, niciodată să ajung să umilesc în halul ăsta un frate de-al meu, chiar cu preţul de a rămâne prizoniera fricii de a fi umilită și acuzată pe nedrept! Ce bine, Doamne, că ai lăsat rana asta să sângereze 20 de ani în sufletul meu. Aşa am ţinut minte că doare și m-am ferit să fac aceeaşi greşeală la rândul meu. Iată, Tu nu m-ai părăsit niciodată, ci doar m-ai învăţat să fiu Om prin suferinţa mea!

Draga Daniel, oriunde ai fi acum, mă rog să te binecuvânteze Dumnezeu și să te miluiască. Te-am iertat din tot sufletul meu!

Cristina