Sărut mâna, maică Siluana!

Aşa cum mi(v)-am promis, m-am ţinut de treabă. În două zile sar hopul, termin sesiunea cinci. A fost o perioadă tare bogată, pe care mă întreb de ce am amânat-o atât. Am avut atâtea gânduri zilele astea, pe care am vrut să vi le împărtăşesc încât... nu ştiu cum să le iau...
Dar să o iau uşurel şi să încep cu... seminarul. Seminarul l-am reluat ca pe o "necesitate a vindecării" cum bine spuneaţi cu zece luni în urmă când durerea era vie, dar din cauza unui alt "el". Atunci nu am înţeles, şi nu am înţeles nici acum ce-i drept, când mi-aţi spus că eu am nevoie de vindecare şi nu de iubire (vizavi de legătura cu alt „el”) despre care vorbeaţi. Dar, deşi nu am înţeles foarte clar, am stăruit asupra gândului, acum a doua oară, şi parcă inima mea dorea, dar nu formula, să vadă rana, s-o văd eu clar, să ştiu despre ce e vorba. Şi am luat relaţiile, le-am analizat, am readus în gând, dar şi în practică puţin, "jocurile" mele preferate, ale suferinţei, ale hranei necesare rănii mele emoţionale. Nu mi-a plăcut să mă ştiu bolnavă, incapabilă de o posibilă relaţie normală, sănătoasă... Iar în ziua când v-am zis că am fost cu „el” la ceainărie, coboram scările şi am avut o străfulgerare de luciditate. Ştiu că în gând era şi Mântuitorul, pe care parcă Îl rugam să văd, şi am văzut. Eu şi ei... Acelaşi pattern, acelaşi joc. De abordare, "agăţare", flirt, idilă, îndrăgosteală, jocurile rănirii, nemulţumire, suferinţă şi drama finalului. Şi în toate astea eu care m-am lăsat efectiv condusă, văd acum, când pot privi cât de cât obiectiv, cum mă las dusă de toate pulsiunile astea, sentimentele, dorinţele, jocurile etc. Efectiv sunt trasă şi nu intrată conştient, ci accept, mă duc ca vaca la tăiere fără să ripostez... Atâtea jocuri, acelaşi pattern, acelaşi "ei", mereu nişte răniţi şi inadaptaţi ca şi mine. Şi mă gândesc acum, ce preţ mare plătesc şi de ce? Că nu am primit suficientă iubire în copilărie şi una sănătoasă. Atunci, cum îndrăznesc să-mi rănesc şi eu viitorii posibili copii alegând atât de strâmb în continuare, acceptând bucuria unei mici atenţii de o clipă, iar restul zilelor goale, pline de rău şi dramă? Şi deşi am văzut în clipa aceea clar RANA, nu aveam ce să fac, unde să fug?
...Dar nu asta vroiam să zic, ci că această sesiune, cinci, m-a ajutat foarte mult să văd obiectiv, să trec mai uşor peste şi să iert.
Acum vreau să trec la câteva puncte din materialul sesiunii cinci şi să fac o paralelă cu situaţia mea.

Prima idee: "cu harul lui Dumnezeu, omul poate deveni conştient de schemele inconştiente ale mimetismului şi se poate elibera de tirania lor". Mă gândesc că momentul acela din ceainărie a fost revelaţia asupra schemei mele de inadaptare…

O altă idee: "iertarea - punctul prin care rupem lanţul logicii ucigaşe şi ne eliberăm de sub tirania mecanismelor inconştiente de apărare". Aceasta idee şi rugăciunea pentru vrăjmaşi mi-a mai limpezit o frământare, poate un răspuns pentru toată viaţa mea: "NU EXISTĂ ALT VRĂJMAŞ PENTRU OM ÎN AFARĂ DE EL ÎNSUŞI". Deşi mai am scăpări, am reuşit să văd că eu sunt de vină că sufăr, nu face nimeni nimic concret prin care să mă rănească, ci doar gândurile mele şi aşteptările mele provoacă suferinţă.

"Nu putem ierta decât în stare de rugăciune, numai binecuvântând". Pac! Revelaţia: nu am iertat niciodată pe nimeni, dacă răscolesc destul de adânc în mine retrăiesc ura şi durerea împotriva lor. "Nu putem ierta decât binecuvântând", deci am înţeles unul din "De ce-urile" mele vizavi de seminar. Trebuie să iert şi să învăţ s-o fac binecuvântând, lanţurile sunt prea grele, maică!

"A ierta înseamnă a aduna în rugăciune, lângă noi, pe toţi cei ce ne fac (ne-au făcut) rău". Când am citit asta am luat rapid o foaie, un pix şi am făcut o listă. M-am întrebat pe cine nu am iertat eu. Nu e lungă lista, dar e considerabilă... Oamenii aceştia, de pe lista mea, trebuie şi-i voi purta de acum încolo pe pomelnicele mele, şi în scurtele mele rugăciuni către Domnul. Nu-i mai pot căra în cârcă...

"Iertarea nu este uitare sau scuzare, ci o creştere a iubirii care recunoaşte frumuseţea şi unicitatea celuilalt fără să se împiedice de aparenţe, de ceea ce vede. Aceasta înseamnă să ai o privire nouă, înseamnă ca ochiul tău să fie curat, pentru a înlătura "bârna" memoriei parazite, a prejudecăţilor, a judecării, a criticii". Wow! De trei ori wow, de o mie de ori, de un miliard de ori wow!!! Ce să zic, nu am cuvinte. Asta am subliniat la prima citire a materialului şi am vibrat adânc în suflet la citirea ei. Ce vis frumos, maică! Realizabil? Dumneavoastră îmi puteţi zice... Poate fi aplicată această mică-MARE filozofie de viaţă şi asupra oamenilor din apropierea noastră? Asupra celor cu care luăm contact zilnic şi ajungem să-i cunoaştem şi în aspectele lor neplăcute? Poate această frază, prin ea însăşi să devină mod de viaţă!?

"Iertarea este cea mai mare iubire pentru om". Să iertăm la propriu pe cei ce ne-au rănit, să iertăm pe cei ce ne-au rănit în imaginaţia noastră, să iertăm viitorii posibili agresori, să ne iertăm pe noi înşine. Cred că, iertând, voi ajunge să ofer iubirea pe care nu mă văd capabilă s-o ofer unor persoane care fie nu mai sunt, sau care mai sunt dar în preajma cărora mă comport ca o nepricepută în ale iubirii aproapelui.

Să mă ajute Domnul ca ce am scris aici să nu rămână pură teorie şi să-mi dea forţă pe mai departe să duc tot seminarul. În seara aceasta termin sesiunea cinci şi mâine sper să mă apuc de şase.
Vă sărut mâinile cu mult dor şi drag şi iubire pentru că sunteţi în continuare alături de noi, răzvrătiţii ca mine, conştiincioşii, absenţii şi restul sufleţelelor care ne gândim la dumneavoastră şi dumneavoastră la noi...
I.