Slavă lui Dumnezeu pentru toate ce le face pentru mine, pentru noi toţi! Vă mulţumesc pentru grija ce mi-o purtaţi. Zile grele, din multe puncte de vedere, însă sunt zile în care încercarea, dacă vine de la Domnul, este primită aşa cum trebuie, prin rugăciune şi bucurie sfântă. E minunat, Maică, fiindcă acum toate au sens, fiindcă acum ştiu de ce este aşa şi nu altfel, fiindcă acum le pot încadra cu acceptare şi bucurie în planurile Lui şi nu în ale mele. Desigur, există şi căderi, există încă numeroase zvâcnirii ale omului vechi, dar parcă toate doar pentru a mă face să nu uit greul şi nebunia în care s-a zbătut ani de zile şi liniştea pe care a obţinut-o cel nou. Omul nou, are o moştenire grea şi, ca atare, o misiune dificilă. Însă nu una imposibilă, şi asta este cel mai important! Mult vă mulţumesc eu pentru că azi abordez aşa viaţa mea şi, cel mai mult, pentru faptul că mi-aţi făcut loc, în inima dumneavoastră. Foarte important aceasta, iubita mea maică Siluana!
Nevinovăţia! Iată un concept care mă proiectează direct în tumultul gândurilor mele.
De ce eu, de ce mie? Două stupide întrebări, care încep cu „de ce”. De ce vârsta „de ce-ului” nu s-a consumat la vremea respectivă şi de ce şirul „de ce-ului” nu se mai întrerupe? Pentru că sunt om? Pentru că am fost proiectată cu numeroase neputinţe? Pentru că doar aşa puteam ajunge la Dumnezeu? Şi totuşi... de ce?!
Ani de zile m-am întrebat unde a fost Dumnezeu atunci, în grozăvia unor întâmplări. A îngăduit răul meu, în numele binelui altcuiva? Într-o neruşinată, omenească încercare de a pune în balanţă, modul în care lucrează El, am încercat să-I justific alegerea. Da, probabil că era un bine mai mare, mai necesar, care s-a realizat altundeva, cu altcineva. Eu ştiu că nu am fost vinovată, că nu mi-a pretins nimeni gândire matură şi capacitate de decizie la vârsta aceea. Dar mai ştiu, azi, că eu dacă trebuie să urăsc pe cineva, Acela ar fi Cel care nu poate fi urât. Fiindcă Acela este: Iubirea în stare pură. Putem urî iubirea? Ştiu eu ce este iubirea în stare pură? Mă gândesc că în momentul în care aş ştii ce este, aş putea să o şi urăsc! De ce nu? Şi evident, se naşte următoarea posibilitate: dacă nu pot urî iubirea, pot iubi iubirea? Cu siguranţă, am libertatea să fac ce voiesc, respectiv ce-mi stă în putinţă. Şi şirul aberaţiunilor poate continua la nesfârşit...
Un anume eveniment, m-a pus astăzi în faţa unui fapt inedit, respectiv a lua în calcul necesitatea de a urî.
A urî este la fel de important ca a iubi.
Stau şi mă gândesc de ce nu urăsc?
Asist în jurul meu la scene care nu pot fi potenţate decât de o ură extraordinară. Dacă sunt prinsă în mijlocul lor, necunoscând acel mod extrem de a urî, eu nu pot percepe această faţă a realităţii.
Nu mă pot elibera de trecutul meu prin ură.
Eu, Maică, nu pot urî!
Maică, nu pot înţelege oamenii din perspectiva urii.
Dumnezeu a avut multă grijă de mine! Foarte multă, nu m-a lăsat să învăţ a urî! Poate e momentul, acum!
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa!
Cu dor,
mare dor...
D.
Fetiţa mea iubită
Când cineva „îşi permite” să simtă ura care a însoţit durerea unui abuz, sau a unui lanţ de abuzuri, pe care a învăţat s-o nege şi s-o îngroape cât mai adânc în uitare pentru a putea trăi, după ce în acel atunci şi acolo n-a putut, sau n-a ştiut să facă ceva ca să se apere sau să se „răzbune”, nu va mai întreba „de ce?”
Nu va mai întreba pentru că va descoperi, în chiar focul urii asumate, că abuzurile de orice fel nu se explică prin „de ce”, nu au o cauză raţională, depistabilă cu raţiunea, ci una iraţională, bestială, ucigaşă.
În acest moment omul se întâlneşte efectiv cu propria libertate şi poate să aleagă răzbunarea prin ucidere sau iertarea.
Dacă alege să ucidă, nu va alege niciodată confruntarea faţă către faţă cu acela şi nu va putea s-o facă „vărsându-i sângele”, pentru că acela are un ascendent, o putere ascunsă asupra sa. Mai mult, acela i-a „intrat cumva în propriul sânge”. Aşa că va trăi multă vreme răzbunându-se şi ucigându-se pe sine însuşi. Apoi, obosit şi chinuit, va alege să ucidă, repetând gestul abuzator aspra altcuiva. Alesul, „ţapul ispăşitor”, va trebui să fie cât mai nevinovat, cât mai aproape de condiţia sa din momentul abuzului. Iar formele abuzului pot fi uneori atât de rafinate, încât ne putem permite să nu le luăm ca atare: un râs, o ironie, un gest obscen sau dispreţuitor, o mângâiere, o aluzie…
Ei, de cele mai multe ori, în această etapă nu urâm pe nimeni! Nu putem urî pentru că ura s-a transformat în armă ucigaşă rece, eliberată de căldura firească a sufletului. Câtă vrem urâm putem încă ierta şi iubi. Iată de ce strigi cu uimire că poate acum a venit vremea să urăşti!
Ca să învăţăm iubirea după care însetează inima noastră, e nevoie să intrăm în iadul din noi, acolo la rădăcina durerii netrăite până la capăt şi să redescoperim, să redeşteptăm ura aceea şi să i-o oferim lui Dumnezeu s-o transforme în iertare şi iubire pentru om şi ură neadormită pentru păcatul lui şi, apoi, pentru al meu. Aceasta e lucrarea lui Dumnezeu în noi pe care El o face, dar numai dacă noi i-o oferim ca pe o jertfă vie a sufletului pus pe jarul durerii de care am fugit prin uitare.
Revenind al întrebarea „de ce?”, nu putem să nu vedem în ea un reproş, o acuză aduse lui Dumnezeu, Care a permis asta şi n-a făcut nimic atunci.
Eu nu pot să răspund în locul lui Dumnezeu, dar ştiu că El nu întârzie cu răspunsul când Îl întrebăm ca să înţelegem şi să putem iubi. Eu am primit multe răspunsuri şi cred în făgăduinţa Lui că voi cunoaşte toate, aşa cum El mă cunoaşte pe mine. Acum toată truda mea e să mă las cunoscută de El ca să nu aud în ceasul judecăţii că nu mă ştie, deşi I-am rostit Numele de atâtea ori şi chiar minuni am făcut în Numele Lui!
Ce pot eu să spun, încercând să pun în cuvine înţelesurile primite, este că pentru a înţelege încă de la primele experienţe de viaţă, de ce ni se întâmplă ceva dureros, e suficient să aflăm că în această lume există răul şi să fim învăţaţi să ne apărăm. În funcţie de cei ce ne vor învăţa, nu numai prin cuvânt, ci mai ales prin propria lor comportare, vom fi apoi, sau nu vom fi, victima răului şi a raportării la el. Aşadar, dacă omuleţul nu este pus sau nu se pune cu ştiinţă, seriozitate şi responsabilitate sub protecţia lui Dumnezeu, este expus şi se expune răului care încă stăpâneşte întunericul acestei lumi şi va intra în „jocurile” lui, lăsându-se ademenit de începutul care nu pare rău, sau chiar aşa de rău (uitând, desigur, că am făcut rău când n-am ascultat sfatul sau porunca părinţilor), ba dimpotrivă! Sau se expune, uitând să aibă grijă, sau ruşinându-se să se apere sau să strige, sau să pârască…
Fără Dumnezeu, omuleţul nostru va învăţa să se apere doar prin metodele omului căzut, mereu contaminate de sugestii demonice, şi abia apoi, după mai multe sau mai puţine suferinţe (în funcţie de mândria lui), prin cele dumnezeieşti.
Suferinţa umană nu vine atât din durerea evenimentului traumatizant, cât din raportarea afectivă la aceasta şi lanţul de sentimente – resentimente – fapte „reparatorii” care urmează. Dacă un copil abuzat ar putea să trăiască toată ura pe care o simte atunci şi să şi-o exprime cerând apărare şi ajutor, ar reuşi apoi să „metabolizeze” evenimentul „fără rest” şi să ierte, redevenind întreg şi sănătos sufleteşte. Dar acest lucru se întâmplă rar, pentru că mulţi copii sunt singuri în catastrofe, singuri de frica părinţilor, de frica de a nu fi înţeleşi, singuri din cauza ruşinii pentru „partea lor” de vină care, de obicei, este indusă de abuzator şi chiar de cei care ar trebui să-i apere sau să-i ajute să trăiască durerea traumei în mod sănătos. Ca urmare, va învăţa să trăiască în logica ucigaşă a acestei lumi şi nu va ieşi din ea decât în momentul în care o va lepăda, alegând să intre în logica lui Hristos Dumnezeu, Mântuitorul lumii!
Asta este invitaţia pe care o face Seminarul nostru!
Cu dragoste şi recunoştinţă pentru dragoste şi ascultare,
M. Siluana