De dimineață îi trimit cuiva câteva informații generale legate de Înainteprăznuirea Intrării în templu a Maicii Domnului. Îmi dă un răspuns straniu pe care-l întâlnesc destul de des: „No, apoi de unde să știu eu toate astea?”.

Între prezentarea simplă a informației (fără critică, fără acuză, fără insinuarea faptului că sunt mai deștept decât tine, sau mai cunoscător) și reacție există un salt, un decalaj, care se concretizează într-un răspuns defensiv.

Exemplul împins la extrem (exagerat pentru a sublinia caracteristicile): A: (asertiv) „Am primit informația că acum două minute s-a întâmplat evenimentul X”. B: (puțin iritat, revoltat): „Păi de unde era să știu eu toate astea?”. Între A și B lipsește ceva, lipsește asumpția acuzatoare a lui A: „ar fi trebuit să știi evenimentul X”, care, dacă ar fi existat, ar fi implicat natural reacția iritată / revoltată a lui B („nu aveam de unde să știu”). Însă lipsind partea de critică, acuză, defensivitatea lui B pare nejustificată.

Variante:

1. A (sau un alt personaj din trecutul lui B) l-a rănit pe B adesea făcând pe grozavul sau deșteptul. Răspunsul previne repetarea unei situații din trecut.

2. B are o instanță interioară (probabil o autoritate exterioară puternică din trecut, poate chiar A, dar nu necesar și puțin probabil) cu o puternică tentă de culpabilizare care se declanșează la aflarea unei informații pe care nu o găsește în memoria sa. („Ar fi trebuit să știi asta!”). Reacția – răspuns exprimată („Nu aveam de unde să știu asta!”) nu se leagă de intervenția prezentă a lui A ci de tonul culpabilizator al instanței interioare neconștientizate.

Pasaje din jurnal în care folosesc și eu acest nu știam:

Te-am răstignit și eu. Ce ciudat e să aflu și eu asta, acum după aproape 30 de ani de viață. Acest loc comun din toată tradiția Bisericii: nu-L răstigniți din nou pe Mântuitorul. Am făcut-o în fiecare zi de trăire în și pentru satisfacerea egoismului meu. Nu știam. Dar mai este asta o scuză?

Aveam impresia că mi se spulberaseră toate schemele de gândire, explicare și sublimare, toate filtrele de protecție, analiză, sinteză și discernământ (Doamne, nu știam că adevăratul discernământ e un dar de la Tine, și încă unul care vine după o viață de înduhovnicire...) și că orice cuvânt rostit pe un anumit ton, cu o minimă doză de aparentă agresivitate sau malițiozitate, m-ar fi putut răni grav.

Auzisem eu de pielițele păcatului, de metafora foițelor de ceapă suprapuse din hermeneutică, de fapt da!, acum văd similitudinea straturilor hermeneuticii cu straturile groase și adânci ale păcatului. Numai că nu știam (ah, egoul meu care căuta scuze – prin acest „dar nu e vina mea de vreme ce nu știam”) că dincolo de aceste straturi, înlăturate prin lucrarea harului, prin actul conștient de mărturisire în Spovedanie, se afla altceva decât nimicul. Iar acum încep să întrezăresc, ca prin ghicitură, e drept, că la sfârșitul acestui demers Îl găsim pe Dumnezeu, ne găsim pe noi înșine și, ce bucurie, găsim Biserica, pentru că toți suntem mădulare ale Aceluiași trup. Și chiar și această aflare, această găsire a lui Dumnezeu, nu e ca și cum Dumnezeu e la capăt de drum. Aici simt că am mari dificultăți, în a accepta că Dumnezeu este aici și acum, și nu acolo și atunci.

Dar am fugit cât am putut de mult și de tare ca să scap.

De cruce.

Nu știam ce-i crucea, deci de altceva fugeam,

Învață-mă, Mântuitorule, cum să-mi duc crucea!

Ce-mi este crucea, Doamne?

Acest „nu știam!!!, de unde să știu???”, atât de iritant. E ceva în mine legat de asta, ce încă nu pot pricepe. De ce sesizez asta la altcineva, dar nu simplu, detașat, ci cu o tentă de supărare când văd că este folosită?

Doamne, e ceva de-al meu care mă supără în celălalt!? E bârna din ochiul meu!?

G., aseară, greu de suportat. A coborât mecanisme de cenzură (iarăși psihologizez). A început să fie el însuși? Obositor, diferit. (here, this is my misery, I can't hide it anymore, you get it! sau, altfel: have a headake? No? Here, get mine...). De aceea nu am mai putut avea o reacție de evitare, de sublimare, de ocolire? Adică am simțit ceva greu în spate. (În mine?) Nu am făcut decât să o iau în plin, ca pe o duhoare de care nu poți fugi, trebuie să respiri, nu? Altfel mori. M-am simțit împovărat de el, ca și cum a trebuit să-l suport, fără să mă pot eschiva, dar și fără să-l pot opri, să-l deviez. Era o prezență grea, ca și cum obosise să nu mai fie el însuși. Interesant, însă: Deși era mai greu de stat în preajma lui (și mi-aș fi dorit să facă un efort să ascundă), parcă îl simțeam de data asta ca fiind mai autentic, mai onest, mai aproape de adevăr decât niciodată. Hmmm. Ieșirea din negare, care inevitabil se produce, mai devreme sau mai târziu, e întotdeauna spectaculoasă, cu peripeții, și la ceilalți, și la mine. M-a șocat paradoxul acesta aparent cum că în familiile dezechilibrate, disfuncționale, de alcoolici, copiii cei mai răi, mai revoltați, mai cauzatori de probleme sunt de fapt cei mai lucizi, mai puternici, mai onești, mai puțin aflați în negare, mai puțin deconectați emoțional. Copilul cuminte, zâmbitor, cu comportament eschivator, clown etc. (alte roluri) e adâncit puternic în negare și deconectat emoțional (nu își simte adevăratele sentimente, îl depășesc, sunt prea puternice, ar înnebuni, s-a rupt de ele, e destinat unei vieți de rătăcire, va genera multă suferință pentru că nu mai are puterea să-și simtă propria lui suferință)… Eu am creat aparențe. Dacă nu m-am răzbunat nu a fost pentru că am iertat, ci pentru că nu am fost onest cu propriile mele trăiri: învățând iertarea, învăț să fiu autentic. Fără Domnul, eram sortit nebuniei sau violenței (către sine, către ceilalți). Am folosit masiv mintea, viteza de reacție, de adaptare, orgoliul, flexibilitatea până la imoralitate pentru a nu fi murdărit de mizeria, alcoolismul, violența, brutalitatea, grotescul vieții de familie, în copilărie. Acum mi-e extraordinar de greu să-mi asum viața și răul din mine, care oricum au pătruns, sau din jurul meu. Să accept. Ca prezent. Cruce. Asta sunt. Vindecă-mă, Doamne!

Un atât de frumos pasaj din părintele Arsenie Papacioc: „Dragostea crede totul, uită (iartă) totul, dar se bucura numai de adevăr!”. Deci, deși primește orice, fiind deschidere necondiționată și totală, numai Adevărul aduce Bucurie (adevărată) Iubirii.