Cumva, dacă ar fi să-mi cuprind extremele unui mod de a fi ca gândire și raportare la viață și la Dumnezeu, aș spune că cele două limite se numesc Nicolae Steinhardt și Rafail Noica. Ei sunt cumva ca niște punți la cele două extreme ale conștiinței mele, ca niște mijloace de izbăvire în momentele în care nu mai încap în mine însumi, nu-mi mai găsesc locul în mine însumi, sau cei pe care i-am rănit sau m-au rănit mă alungă din mine însumi.

Steinhardt rămâne modelul care poate să rămână și credincios (cu o legătură solidă cu Dumnezeu), și cu o memorie perfectă. Pentru mine, cel puțin temporar, asta este exclus: parcă prea multe amintiri îmi sunt ca niște bisturiuri sclipitoare noi-nouțe. Ne-suportând o idee, o amintire, un întreg complex de chestiuni și evenimente sau informații legate de ea se șterg, devin vagi. În plus, simt adesea cum faptul că știu sau înțeleg ceva am aruncă – dintr-o neputință de a mă smeri, de a nu-mi lăsa cugetul să se înalțe, în mândrie. Cunosc atât de bine acea stare stranie când un gând – fie el și unul legat aparent de Dumnezeu sau de cele sfinte – îmi acoperă tot planul conștiinței și nu pot scăpa de el decât făcându-mă mic, încetând a-l mai alimenta cu atenție (chiar și cea îndreptată împotriva lui) și rugându-l pe Domnul să mă scape de el.

La Rafail Noica observ această frumoasă lăsare în voia Lui, acea intrare în gândirea lui Dumnezeu, o cuprindere într-o interioritate de sfințenie în care adesea efortul său este nu să își aducă aminte ceva ce a pre-gândit, citit, învățat sau experimentat, ci să se uite pe el însuși, să se facă să tacă pe sine pentru a auzi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea îmi pare cel mai viu trăitor într-ale duhovniciei. (Iată o descriere logico-gramatical imposibilă) Mai observ în conferințele lui și că, în momentul în care răspunde întrebărilor folosește amintirile, lecturile, experiențele lui nu drept elemente informaționale închise în capsule și gata de servit la rece, ci încearcă, pe cât se poate, să le pună o amprentă vie, de duhovnic, astfel încât să conțină pecetea vie a Duhului, în care se cuprinde ajutor pentru persoana care întreabă, o reverberație pentru cei care ascultă și care operează prin analogie și mai e ceva: e încărcătura blândă de har și de bucurie sfântă a învierii și a credinței că avem un Dumnezeu minunat.

Ce Dumnezeu avem!
Călin