Fiinţa umană este făcută pentru fericire, însă nu întotdeauna reuşim să înţelegem lucrul acesta. Suntem proprii noştri sabotori, principalele piedici în calea spre fericire.
În sufletele noastre, Dumnezeu a sădit dorinţa de a trăi frumos şi bine, aşa cum ne este hărăzit. Suntem totodată liberi să alegem şi alte căi care ni se deschid în faţă. Să cântărim alternativele, să îmbrăţişăm credinţe diferite şi să adoptăm comportamente diferite care ne pot îndepărta definitiv de fericire, dându-ne în schimb iluzii şi aparenţe.
Ce are de-a face fericirea cu credinţa, şi mai ales, cu credinţa ortodoxă? Oricâte tipuri de fericire ne-ar propune societatea în care trăim, niciunul nu este autentic, niciunul nu este complet, fără credinţa în Dumnezeu. Dacă El este Calea, atunci pe acolo trebuie să umblăm, dacă El este adevărul, atunci pe acesta trebuie să-l rostim, dacă El este viaţa, fără El suntem morţi. Aţi văzut vreodată morţi fericiţi?
În aşteptarea fericirii, trăim precum nişte vegetale sau minerale, nesimţind bucuria de a fi fiinţe, fii şi fiice ale Unuia care ne-a dat viaţa şi mai ales viaţa duhovnicească. Nu ale trupului sunt bucuriile, ci ale sufletului. Tot ce fericeşte trupul este trecător şi totuşi, pentru acest tip de fericire ne străduim cel mai mult. Mâncare, da, dar nu oricare-mâncare, bună şi gustoasă, până la limita saturaţiei; odihnă, da, dar una care da în letargie; plăceri fizice de tot felul, culminând cu cele sexuale, depăşind de mult zona îngăduită şi binecuvântată.
Ai crede că, ieşind de sub reguli şi de sub ascultare, atunci începi să fii fericit, că doar eşti liber. Nu mai stă nimeni să gândească la importanţa acelor reguli, acelei căi. Libertatea aduce o mare responsabilitate, care nu e neapărat legată de fericire. Când eşti liber, trebuie să alegi şi nu întotdeauna alegerile noastre ne fac fericiţi. Unii ne-am dori să nu mai avem atâtea alternative, să ne fie mai uşor să facem alegerea, pentru că, o dată luată această decizie, suntem singurii responsabili.
Cu alte cuvinte, suntem responsabili de propria fericire. Paradoxul constă în faptul că, încercând să ne fericim pe noi înşine, nu reuşim să fim fericiţi ca atunci când îi ajutăm pe alţii să atingă această stare. Nu oricine este dispus să dăruiască, să împartă, să se lipsească pe sine, mai ales dacă e ocupat să vâneze fericirea. Nu oricui îi este uşor să iubească şi să ierte. De aceea nu este nici iertat, nici iubit, nu cunoaşte fericirea.
Este o greşeală să credem că fericirea ne-o aducem noi singuri, prin puterile noastre, căci suntem neputincioşi. Şi mai greşit este să aşteptăm fericirea de la alţii, care nu ne sunt datori cu niciun sacrificiu, cu nicio dăruire. Iar apelul la tehnici şi produse care să-ţi aducă stropi de fericire este cea mai mare înşelare posibilă. Fericirea autentică nu este compatibilă cu prafurile, spirtoasele, pilulele - dacă ar fi aşa, am opta cu toţii pentru spitale de psihiatrie, cârciumi şi discoteci, pentru câte o doză de fericire la miligram. Fericirea nu vine nici cu haina de blană de nurcă sau cu iahtul şi excursia pe Coasta de Azur, nu vine nici prin mortificarea trupului, meditaţii yoghine sau posturi-dietă, ochi ieşiţi din orbite şi fete cucernice. Niciun efort omenesc nu are finalitate şi nu este un pas pe drumul spre fericire dacă nu are în centru iubirea. Pentru Dumnezeu şi pentru cel de lângă tine, oricine ar fi el.
Fericirea nu e egoism, dar beneficiezi de ea doar dacă ştii s-o dăruieşti. Nu este nici un bun accesibil doar celor “buni”, ci este în firea noastră, a tuturora, trebuie doar să fim deschişi ei şi să nu ne facem complici suferinţei. Fericirea nu poate exista în afara credinţei reale, pentru că nu are sens decât în interiorul vieţii duhovniceşti.
Fericirea este strâns legată de iubire, de aceea nu veţi vedea oameni răi, plini de ură şi răzbunare care să emane fericire.
Fericirea fiecăruia nu este un ideal, ci o datorie. Datoria de a ne împlini ca fiinţe umane.
Raluca I.