Dragă Măicuţă,
Citind răspunsul dat la „Şi încă alte citate din sesiunea a şaptea cu care nu sunt de acord”, ajungând la partea în care zice „Uneori nu mai pot dormi, mă trezesc în miez de noapte şi stau treaz până dimineaţa şi mă gândesc la viaţa mea şi îmi văd tot filmul vieţii, şi plâng. Şi sunt singur.”, spontan mi-a venit să mă întorc către icoana Maicii Domnului care ţine Pruncul în braţe, şi să zic: „Doamne, ajută-l! El se simte mai rău decât mine, vezi? Te rog, ajută-l!”. Nimeni din cei la care răspundeţi pe Site nu mi-a trezit mai multă compasiune ca acest om, căci am simţit în el o parte din durerea pe care am trăit-o şi eu cândva. Şi am fost foarte curioasă să văd ce îi răspundeţi. Să strige la Domnul durerea lui! I-aţi răspuns foarte bine! Exact asta am făcut şi eu, la vremea respectivă, din reflex, şi ceea ce pot să vă spun este că, în momente de durere din această extremă, Domnul răspunde foarte prompt la strigătele noastre. Mie mi-a adus repede răspuns la căutările mele, şi foarte mare mângâiere, care de atunci nu m-a mai părăsit... indiferent dacă apoi m-am purtat bine sau rău. Şi nu numai, mângâierea pe care mi-a dat-o mă face să fiu mai cu luare aminte la viaţa mea, chiar dacă în continuare greşesc şi sunt convinsă că voi greşi până la sfârşitul vieţii mele... Nu ştiu dacă această mărturie îl poate ajuta, vă las pe dumneavoastră să decideţi...
Şi aş vrea să profit de această ocazie ca să vă împărtăşesc şi din trăirile mele cu privire la „vrednic sunt de toată osânda şi munca”. Eu sunt dintre acele persoane care, la capitolul „varietate” în rugăciune stau tare prost, adică cunosc doar câteva rugăciuni simplu de reţinut, şi care îmi plac, şi numai pe astea le spun cât de des pot, şi simt că, cel puţin deocamdată, îmi ajung. Nu m-am învrednicit încă de mai mult, psalmii nu îi cunosc cu excepţia câtorva, şi nu zic că mă mândresc cu incultura mea, ci zic doar că deocamdată aşa stau lucrurile. Însă cuvintele mai sus menţionate, deşi nu ştiu de unde sunt luate, le-am simţit pe propria mea piele. La aceste cuvinte, sau mai bine zis trăiri, mi-a venit uneori să spun că în cazul ăsta era mai bine pentru mine să nu mă fi născut, şi am plâns mult pentru adevărul lor, căci nu le-am negat niciodată, ci dimpotrivă, am simţit mereu că, cel puţin eu, sunt vrednică de toată osânda şi munca. Şi povara acestor gânduri era grea, dar nu din cauza fricii de osândă sau muncă, căci aşa ceva nu prea mă speria, poate şi din cauza modului în care am ajuns să cred în Domnul, ci era greu gândul că, pe de o parte poate ajung totuşi în Rai prin mila Domnului şi îi întristez pe toţi cei de acolo cu chipul meu urâţit de răutate şi păcat, şi pe de altă parte, îmi imaginam chiar faţa tristă a Domnului, Care vede bine că nu Îl pot iubi cu aceeaşi putere cu care mă iubeşte El. Îmi imaginam ce trist este să iubeşti şi să nu fii iubit înapoi. Şi ştiind bine că nu voi reuşi niciodată să iubesc cu o asemenea intensitate, nu numai pe Domnul, dar nici măcar pe cei care mă iubesc pe mine, îmi doream să nu mă fi născut niciodată, sau măcar să dispar din conştiinţa a tot şi a toate ca şi cum nu aş fi existat niciodată. Căci şi în iad imaginându-mă, nu mi se părea că încetez a face răul, căci toţi cei care mă iubesc, vor vedea din Rai mizeria mea, şi tocmai pentru că mă iubesc, se va strica şi fericirea lor. Dar nu ştiu cum Dumnezeu m-a făcut să înţeleg că El este fericit să mă iubească chiar şi aşa, cu imperfecţiuni şi neputinţe. Şi în mod misterios, în timp, rând pe rând, toate persoanele pe care îmi imaginam că le rănesc prin felul meu de a fi, au ajuns să îmi spună că de fapt mă iubesc aşa cum sunt. Este mare mister iubirea lui Dumnezeu pentru noi în aceste condiţii. Şi de atunci am ales să nu mai mă gândesc la cât de mult merit osânda şi munca, ci să mă gândesc mai degrabă la fericirea pe care o au Dumnezeu împreună cu cei care mă iubesc prin dragostea insuflată de El, că totuşi exist. Şi toate la un loc, îmi dau speranţa că toţi oamenii vor fi salvaţi, căci iubirea lui Dumnezeu pentru noi este nemăsurată. Desigur că nu ne lasă să rămânem în nesimţire, adică să facem tot răul posibil cu gândul că „lasă, ne iartă Domnul, că doar de aia a murit pentru noi”, nu, ci ne ceartă cu blândeţe de atâtea ori, chiar dacă nu vrem să primim cearta Lui... Şi am înţeles că într-o oarecare măsura ne obligă să-L iubim, dar nu pentru că ar avea nevoie de dragostea noastră, căci El Îşi este autosuficient Lui Însuşi, ci o face pentru că suntem noi cei care avem nevoie să Îl iubim. Uneori îmi pare că avem mai multă nevoie să Îl iubim decât nevoie de a fi iubiţi. Chiar dacă ne pare exact contrariul.
Sper că nu v-am răpit prea mult din preţiosul dumneavoastră timp şi că nu v-am supărat prin cele spuse.
Cu multă stimă şi drag,
Adriana