Doamne ajută, Măicuţa mea dragă!
Nu v-am mai scris de ceva timp. A trecut aproape un an de când v-am scris pentru prima dată disperată. Am cunoscut deznădejdea, disperarea, tristeţea, apatia şi toate celelalte sentimente ale firii bolnăvicioase, ale omului care nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Măicuţa mea dragă, nu vreau să cad în păcatul mândriei şi să spun că acum Îl cunosc pe Dumnezeu... ştiu că sunt la începutul drumului, încerc, mă străduiesc să intru pe cale. Nu ştiam că e aşa de greu să intri, dar mai ales să te menţii pe cale. E atât de greu să ajungi la acea stare în care să îţi dai seama cât eşti de păcătos. Nu cu mulţi ani în urmă îmi spuneam că sunt un om fără păcate... vai mie! Ce greşeală făceam... cât sunt de păcătoasă!
Fiindcă am înţeles, Măicuţă, că păcat înseamnă şi acel gând nerostit prin care judecăm pe semenii noştri şi uităm de ce ne spune Mântuitorul nostru: „Nu judeca, ca să nu fii judecat.”. Şi cât de lung şi greu este pentru unii acest drum; cel puţin pentru mine este.
Când dă de greutăţi, omul căzut aleargă la biserică. Asta în cel mai bun caz, fiindcă există şi un caz nefericit: alergatul la diverse persoane care sunt slujitoare ale vrăjmaşului şi care păcălesc pe cei puţin sporiţi duhovniceşte, cu fel de fel de cărţi, cruci şi icoane. Atenţie, fraţi şi surori, mare atenţie... iadul e pavat cu intenţii bune. Spun asta fiindcă eu am căzut în această cursă, fapt pentru care mă căiesc. Apoi, odată ajunşi la biserică, la Tatăl nostru, după epuizarea tuturor încercărilor de a ne rezolva problemele, mergem la biserică ca la doctor, dar unii vrem minuni. Adică vin la „n” Liturghii, mă spovedesc de câteva ori, mai vin la un Maslu, mă împărtăşesc... şi... şi... aştept. Şi nu se întâmplă nimic, fiindcă eu cred că am făcut ce trebuie şi de ce nu se rezolvă problema mea. Ce puţin credincioşi suntem unii dintre noi!
Am urmat şi Seminarul iertării, mărturisesc că nu pe tot... şi... ce am observat: m-am descoperit pe mine. Şi am continuat şi voi continua să merg la biserică, să merg la Spovedanie, să mă împărtăşesc şi să Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat: bucurii şi necazuri. Acum ştiu că un necaz permis de Dumnezeu ne salvează de la un rău şi mai mare. Şi am mai învăţat ceva: am învăţat să am puţin, puţin mai multă răbdare, credinţă, nădejde. În cercul vicios al omului căzut, după ce mergeam la o ghicitoare care îmi spunea tot felul de lucruri şi întâmplări care mi se vor întâmpla, toată viaţa mea era comparată cu ce a spus vrăjitoarea şi chiar găseam, mă străduiam să găsesc asemănări. E un păcat mare şi grav pentru noi, ne limitează, ne închide, ne face să ne învârtim în cerc. Încă şi acum, după mult timp mi se întâmplă uneori să îmi treacă prin cap aşa un gând... să fac o comparaţie cu ce mi s-a spus cândva, dar repede, repede mă scutur ca de praf, mă rog şi trec mai departe. Vreau să trăiesc libertatea pe care ne-a dat-o DUMNEZEU! Vreau să trăiesc viaţa ca pe o piesă frumoasă de teatru pe care nu am văzut-o niciodată, dar în care am rolul principal şi fac ceea ce vreau eu, scriu textul chiar eu, bineînţeles, cu respectarea poruncilor Tatălui nostru. Cât despre gânduri, Măicuţa ne spunea să ne uităm la ele ca la nişte obiecte în vitrină. Am mai auzit ceva despre gânduri de la o persoană şi anume: gândurile rele sunt ca nişte ciori care zboară deasupra casei; atâta timp cât ele zboară sau se aşează pe casă, dar le alungi imediat, nu sunt periculoase; să avem grijă însă, că acele gânduri rele să nu îşi facă cuib pe casă!
Am mai descoperit că Dumnezeu lucrează discret, vindecând şi rezolvând problemele aşa cum ştie numai El şi atunci când El ştie. Privesc altfel viaţa... parcă am ochi! Ştiu că sună ciudat, i-am avut tot timpul, dar erau ca un geam nespălat. Un suflet care încearcă să ajungă pe cale şi să rămână pe cale, un suflet care se luptă zilnic şi strigă la Dumnezeu să nu îl părăsească, să nu îl lase să alunece iarăşi în iadul deznădejdii.
Doamne ajută, Măicuţă!
Al dumneavoastră copil, care vă roagă să îl pomeniţi în rugăciuni, Daniela!