Dragă Maica Siluana,
Cu cât trece timpul de când m-am întors spre Hristos, cu atât mai multe păcate aflu că fac... şi unele sunt atât de tare împotriva a tot ce e bun, a tot ce e iubire şi sfinţenie, încât nu-mi pot da seama de ce le fac, deşi nu vreau, deşi mă apar cu multă şi înfrigurată veghe a conştiinţei. Unul dintre acele păcate este pizmuirea, invidia, dar n-o înţeleg şi nu mă înţeleg când trec prin ea. Se întâmplă asta tocmai faţă de persoane pe care le iubesc, care sunt aproape de mine mereu şi care îmi sunt lăsate de Dumnezeu în cale. De atâtea ori am simţit pornirea puternică să le ajut, să le răsplătesc binele pe care aceşti oameni îl investesc în mine. Şi eu, ce fac? Mă trezesc ca îi invidiez când le e bine, pe când eu le doresc binele. Iar din starea asta, care-mi dau seama că e rea, pot într-o singură clipă să trec în deznădejde. Să gândesc că aşa e făcut să fie, că alţii să aibă tot şi eu nimic. Şi mai gândesc eu altele şi mult mai proaste în astfel de momente, gânduri care îmi tulbură mintea şi sufletul. Şi-mi face rău, şi face şi altora rău prin faptul că îi lipsesc pe ceilalţi de iubire. Câteodată reuşesc să mă redresez printre etapele căderii. Dar de multe ori nu suficient de repede... Şi îmi pare rău că nu pot face mai mult, că nu pot merge mai departe în urcuş, pentru că mă împiedic şi cad mereu. Mi se pare chiar de neînchipuit... să cad acolo unde ar fi trebuit să urc. Mă împiedic de trepte.

Dacă poţi, iubită Maică, dă-mi un cuvânt care să mă oprească mai devreme din alunecare. Aşa cum au cerut mulţi, dă-mi un cuvânt de mântuire. Un cuvânt de pace sufletului şi de război păcatului.

Sărut mâna, Maică Siluana, Domnul să vă binecuvânteze!

Mulţumesc,

Alina